Poate ca acesta este un subiect care starneste controverse. Intotdeauna am gandit ca exista 2 categorii de femei mame. Ambele la fel de minunate. Cele care isi doresc copii de cand se stiu si care odata ce ii primesc au totul. Viata lor se schimba in mod radical, in bine. Copiii devin sensul existentei lor, traiesc si respira prin copii. Pentru ele acesta devine jobul la care au visat dintotdeauna si sunt extrem de fericite ca sunt mame. Nu-si mai doresc nimic pe langa jobul de mama. Vorbesc doar despre copiii lor, se implica total in toate activitatile de la gradinita si de la scoala. Sunt, de obicei, acele mame pe care le vedem mereu in excursii, in tabere, in comitetul de parinti. Ele traiesc prin copii.
E drept ca unele vor trai dureros despartirea de copil cand acesta alege sa plece la studii intr-un alt oras. Unele au joburi pe perioada cat copiii sunt la scoala dar jobul nu reprezinta o sursa de satisfactie persoanala, dimpotriva este mai mult o sursa de stres care le tine departe de copii. Dar jobul este un necesar din motive financiare. Cand stai de vorba cu ele intelegi ca nu sunt fericite pentru ca trebuie sa lucreze si le auzi cat de tare le invidiaza pe cele care isi permit sa stea acasa si sa se ocupe doar de familie si de copii.
A doua categorie de femei mame este cea din care fac si eu parte si anume a femeilor pentru care a fi mame nu este suficient. Acestea isi doresc si o viata a lor. Si-au dorit copiii, sunt fericite ca sunt mame dar isi doresc ca viata lor sa mai fie si despre altceva. Isi doresc si joburi care sa le aduca satisfactii, isi doresc sa-si aminteasca ca sunt destepte intr-un fel de care uitasera, cum spunea Miruna de la Si blondele gandesc. Aceste femei isi doresc sa fie si mame dar si ce erau inainte de a fi mame, indiferent ca erau avocate, educatoare, vanzatoare, contabile, medici. Si nu cred ca ele vor asta din cauza presiunii societatii. Chiar nu cred. Cel putin in cazul meu nu este deloc asa. Si mai cunosc multe femei pentru care sa fie doar mame nu este de ajuns. O spun cu toata raspunderea si nu cred ca sunt un caz singular, statul acasa te prosteste. Uiti cat de grozava esti chiar daca si acasa pentru copii poti face o multime de lucruri grozave.
Si poate ca ati putea spune ca daca copiii mei ma vad grozava, ce nevoie mai am sa fiu grozava si pentru altii? Uite ca am! Poate sunt defecta sau pur si simplu foarte normala. Poate ca acesta este motivul pentru care nu pot renunta la viata mea si nu pot fii doar mama, nevoia de a fi grozava si utila si altora. Pana sa apara copiii, mai ales cand ei vin dupa 30 de ani, fiecare femeie avea o viata. Un job. Niste preocupari. Niste vise. Normal ca aparitia copiilor iti schimba total prioritatile si trebuie sa te reorganizezi, sa pui pe pauza si visele si procuparile si jobul. In cazul in care acestea nu erau importante sau nici macar nu-ti placea ce faceai inainte si te bucuri ca noul statut de mama te-a salvat de la o viata plictisitoare, atunci nu-i bai. Toata lumea e fericita. Dar daca iti adorai jobul atat de mult incat nici nu simteai ca muncesti, atunci avem de-a face cu o femeie nefericita. Am scris un lucru groznic, nu? Cum sa fie o femeie mama nefericita doar pentru ca nu-si poate relua jobul? Ca mama poate fi extrem de fericita pentru ca nicio fericire nu se compara cu momentul acela cand simti bratele copilului tau in jurul gatului, sau cand auzi “mami, te iubesc” Dar femeia nu este doar mama. Cand ea devine mama, femeia din ea nu moare, ramane in viata sau macar incearca sa supravietuiasca. Asa cum se militeaza sus si tare ca dupa ce devine mama, femeia trebuie sa ramana si iubita sotului ei, femeia trebuie sa ramana femeie si pentru sine.
Omul este o fiinta sociala, are nevoie sa relationeze cu alti oameni. Poate ca femeile chiar mai mult. Si cand ma gandesc la relationare nu ma refer doar la copiii de acasa, sau la vanzatoarea de la magazin si nici la functionara de la plata impozitelor. Si nici la sotul care vine dupa amiaza acasa obosit si nu stie cum sa se mai imparta intre copiii care il asteapta la joaca si sotia nevorbita de ieri.
Avem nevoi sociale, nevoi de stima de sine si nevoi de autorealizare. E drept ca acestea sunt nevoi secundare si fata de cele primare pot fi puse pe pauza o vreme. Dar numai o vreme. Ele nu pot fi inabusite, sterse, anulate. Nu ne putem preface ca ele nu exista. Si ce pot face eu daca nevoile astea se cer satisfacute?
Tocmai de aceea a face comparatii cu alte mame este total gresit. Nu o data am auzit ce mama buna este x pentru ca ea este fericita sa fie doar mama si nu viseaza la cai verzi pe pereti. Sau barbati care isi aduc sotiile la terapie pentru a fi reparate din cauza ca statul acasa le-a bagat in depresie. Suntem diferiti, gandim diferit si ne dorim diferit. Nu suntem mai bune sau mai putin bune daca ne dorim sa fim doar mame sau daca ne mai dorim si o viata a noastra.
Si mai este un lucru extrem de important la care putini se gandesc acum cat copiii sunt inca mici. Viitorul! Acum copiii mei au nevoie de mine dar nu va fi intotdeauna asa. Copiii vor creste si vor avea vietile lor. Nu le pot pretinde sa traiasca langa mine si cu mine pana cand eu nu voi mai fi. Iar cand copiii pleaca la studii sau la casele lor, ce-mi mai ramane? Viata mea erau copiii. Si acum? Fa-ti o viata la 60 de ani! Nu zic ca este imposibil dar zic ca este foarte greu si se lasa cu depresie.
Avem nevoie de satisfactii personale. Stiu ca satisfactia unei mame este uriasa cand isi vede copiii realizati, cand vede ca acestia au note bune, au joburi bune, sunt fericiti. Dar aceste impliniri sunt in primul rand ale copiilor nu ale mamei. Sau daca sunt si ale mamei, sunt intr-o masura mica. Pentru ca meritul meu este mic atunci cand copilul meu ia o nota mare sau are un job bun. Eu i-am indrumat pasii, eu m-am ocupat de el, dar daca el nu si-ar fi dorit sa invete si sa-si urmeze indrumarile, puteam eu sa fac si imposibilul, fara vointa lui nimic nu s-ar fi intamplat. Cunosc, nu putine, cazuri de copii care nu au fost incurajati sa invete si totusi au realizat lucruri marete.
Eu nu-mi doresc ca fetele mele sa fie ceea ce n-am fost eu. Eu imi doresc sa fiu eu ceea ce vreau iar ele sa fie ce vor ele. Mi s-ar parea un egoism fantastic sa-mi doresc ca ele sa fie responsabile de implinirea mea. Si nici macar nu as fi fericita. Poate ca sunt defecta pentru ca tot aud in jurul meu ca cea mai mare fericire pentru o mama este fericirea copilului ei. Si daca copilul meu are o alta defenitie a fericirii decat am eu? Fara sa fiu ipocrita, mai pot spune ca fericire lui este si fericirea mea? De ce sa fie el responsabil de fericirea mea? Nu este mai degraba asta un act egoist?
Aud mereu ca daca ai copii, ai pentru ce trai. Eu traiesc pentru mine si apoi pentru copii. Ma face asta egoista? Defecta? Anormala? Mama rea? Inseamna ca pana sa am copiii, nu trebuia sa traiesc pentru ca nu aveam pentru cine? Si daca n-as fi putut avea copii, ar fi trebuit sa ma sinucid pentru ca nu aveam pentru ce trai?
Cred ca atunci cand traiesti pentru copii ai si asteptari uriase de la ei. Ai asteptari ca ei sa traiasca viata ta. Eu nu vreau asta. Iubesc viata si nu vreau sa renunt la ea doar pentru ca sunt mama. Si cred ca cele doua statusuri nu sunt incompatibile. Si sunt convinsa ca si copiii isi doresc o mama care sa aiba viata ei si sa fie fericita. Copiii isi doresc mame fericite nu doar mame!