Și dacă i-aș spune tot?
Care tot?
Tot adevărul despre noi, despre mine și el, despre mine și celălalt.
Există ceva de spus despre tine și celălat?
Da, tocmai asta trebuie spus, că nu mai există eu și celălalt. Există doar noi doi.
Nu crezi că e cam târziu?
Ba da. Dar dacă nu spun acum, mai târziu va fi și mai târziu.
Deja e prea târziu.
Știu. Știu. Și mai știu și că nu știu cum și ce să spun. Cum să încep. Cum să continui. Cum să închei.
Ce vrei să închei mai exact?
Toate lucrurile lăsate neîncheiate. Nelămurire. Nerostite. Păstrate sub tăcere. Secrete. Spuse pe jumătate, doar jumătatea care nu mai aparține prezentului.
Și ce-ai rezolva?
Nu știu. Poate nimic. Dar aș fi liberă. Aș fi completă, așa cum sunt eu de fapt.
Acum ești incompletă?
Aproape incompletă. Fără el aș fi incompletă. Ca și când mi-ar lipsi o coastă. Înțelegi?
Sincer? Nu, nu înțeleg.
Ca și când aș fi un fluture fără culori.
Mda, tot nu înțeleg.
Care-i sensul atâtor coincidențe, dacă nu să apropie oamenii? Dacă nu să-i ajute să realizeze că erau suflete pereche rătăcite?
Mai bine îl suni!
Mai bine nu!
Închise telefonul si se gândi, cum ar fi fost viata fără Irina, prietena ei de-o viață si ceva. Ea îi știa toate secretele și toate slăbiciunile, toate visele si toate durerile. O știa toată, cu bune și rele. Era sora ei dintr-o altă viață.