V-ati gândit vreodată cât de norocoși sunteti?

Dimineața Eva s-a trezit si a venit la noi in camera. Eu eram inca sub plapuma, leneveam. Omul se pregătea să plece. Și am chemat-o langa mine, sa se cuibărească pe umărul meu. Să o simt caldă și inca mică la pieptul meu. Mara inca dormea in patului ei din camera lor. Era cald și liniște. Afara erau -8 grade și zăpadă, dar noi ne bucurăm de căldură. Și m-am gândit că undeva în lume poate mai aproape decât realizăm uneori, sunt oameni fără adăpost, sunt copii care plâng de foame și de frig, care n-au ce încalța și nici ce îmbraca.
Am mers să o trezesc pe Mara apoi. Și o priveam cum se alinta în pătuțul ei curat și cald, cum se bucură de atenția noastră. Și era liniște. Și ele erau fericite. O noua zi începea. O noua zi in care lor avea sa nu le lipsească nimic. Urmau sa meargă la gradinita, apoi aveau sa vina acasa, unde era cald și bine. Și liniște. O noua zi in care aveau să isi trăiască copilaria. Să se joace, să se certe pe nu stiu ce jucărie, să ceară dulciuri, să se uite la desene, să ne jucam impreuna sau doar să răvășim jucăriile sau pur și simplu să stăm impreuna pe podea. Toate astea în timp de alți copii își pierd părinții în războaie tâmpite, aleargă desculți disperați încercând să-și salveze viața, adorm nemâncați și în frig.
Stiu că sună ciudat dar nu mă pot bucura pentru mine și copiii mei fără să mă simt vinovată pentru tot ce avem. Nu pot să nu mă gândesc că in timp ce eu dorm intr-un pat, alții îndură frigul nopții afara. Și cel mai mult mă doare când imi privesc copiii norocoși și știu că există în lume milioane de copii care nu stiu ce înseamnă copilaria, care nu stiu cum suna liniștea, care nu asculta cântece și nu dansează, care nu se joacă, care sunt orfani.
Știu ca nu pot salva eu omenirea de boala asta a nepăsării și a răutății. Știu că nu e vina mea că lumea este așa. Și cred că cel mai frică imi este ca nu cumva intr-o zi copilaria copiilor mei sa se sfârșească. Mi-e frică de ziua in care vor creste și vor înțelege ce e in lume. De ziua in care noi nu le vom mai putea proteja, feri de toate atrocitățile, de toate catastrofele.
Apoi m-am gândit că deși am totul, încă am nemulțumirile mele legate de neajunsurile profesionale. Neajunsuri care, privind situația din lume, sunt atat de nesemnificative. Și totuși, în ciuda acestor neajunsuri am realizat cât de mult am. Cât de norocoasă sunt. Sunt sănătoasă, am O familie minunată, avem un acoperiș deasupra capului unde e cald și bine, avem mancare, e liniște. Și nu doar eu sunt norocoasă, ci mulți dintre noi. Doar că unii nu-și dau seama și se leagă mereu de ceea ce nu au. Și probabil din cauză că li s-a spus mereu “dorește-ti mai mult, mereu mai mult! Nu te mulțimi cu ce ai!”
Asta nu este neaparat ceva rău, dar poate deveni ceva rău atunci când alergăm după mai mult și ni se pare normal sau putin ceea ce deja avem. Și uităm să fim recunoscători. Uneori “puținul” nostru este enorm pentru alții.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*