Căscat să fii, noroc să ai!

Cred ca printre lucrurile pe care le-am învățat destul de greu a fost ca daca sunt cascată, urmează sa suport consecințele. Sau cum zicea mama mea, dacă sunt proasta, imi mănâncă câinii din traista. Asa am învățat, cu greu, ca trebuie sa fiu mereu in alerta si sa nu am încredere in nimeni străin. Nu pot spune ca este ceva rau, dar sigur e ceva obositor. Sa fii mereu in gardă.

Ma gândeam zilele trecute că in țară asta nu prea se mai potrivește ce am învățat. Cu siguranța nu exista pădure fără uscături, dar inca nu am fost eu pățită.
Va spuneam intr-un post in trecut, cum ne-am găsit si recuperat noi poșete si pantofi uitați prin magazine. Ca deh, aici ne-am relaxat si suntem cam căscați acum.

Săptămana trecută am avut parte din nou de surprize. Am cumpărat niște croasante de la o patiserie din mall, apoi ne-am dus la un restaurant sa mâncam. Nimic interesant pana aici, numai ca in timp ce așteptam comanda la restaurant, m-a abordat doamna de la croasante care venise sa-mi aducă 5€, pe care ii uitasem acolo din restul primit. Asta nu doar pe noi ne-a șocat, cu si pe patronul pizzeriei, italian, care a recunoscut ca asa ceva nici el nu a mai vazut. Nu mai zic cum eram noi. Cum sa vina vânzătoarea dupa mine, intr-un restaurant, sa-mi aducă restul pe care cascata de mine a uitat sa-l ia?!?!
Incredibil, nu?

La finalul săptămânii am avut parte de inca o surpriza din aceeasi categorie. Am cumpărat niște produse si am uitat unul la casa. In timp ce instalam copilul in masina, in capul celălalt al parcării, casiera isi croia drum către noi, sa ne aducă produsul uitat. Nu, nu glumesc!
Cum sa vina casiera dupa tine in parcare sa aducă ce a uitat căscatul de soț, de data asta?

Cu asa tristete ma gândesc ca noi suntem șocați, impresionați de niște lucruri care sunt normale aici. Si asta pentru ca acasă la noi asa ceva nu se va întâmpla prea curand. Pentru ca din păcate degeaba Bucureștiul se schimbă in bine, vizual, calitatea oamenilor e din ce in ce mai îndoielnică.
Probabil fiica mea va creste precum o “cascată” pentru ca aici nu o așteaptă cineva la fiecare pas sa o păcălească, dar acasă ar fi o victimă sigură.
Noi doi nu suntem chiar niște căscați, avem exercitiu de acasă, însă uneori suntem neatenți, noroc ca trăim intr-o țară civilizată, altfel ne mâncau câinii din traistă, cum ziceau ai mei.

Ce-mi place aici?

Asa cum am mai spus, sunt de aproape 4 ani aici si daca la început ma încurajam zilnic ca este ceva temporar, acum simt ca aici este acasa. Din păcate, deși nu mi-am dorit niciodată sa plec din țara, deși iubesc Romania si cred ca este de mii de ori mai frumoasa, deși nicăieri in lume nu miroase asa cum miroase seara in București, deși sunt departe de părinți, cu toate astea, simt ca aici e acasa. Habar n-am de ce. Poate e asa din cauza Evei, pentru ca, pentru ea, aici e acasa, sub cerul asta s-a născut, dar si din cauza ca aici ma regăsesc mai mult decât in Bucureștiul meu drag.
Sigur ca-mi lipsește agitația unui oraș mare, furnicarul uman de peste zi, mirosul noptilor de vara, mirosul teilor, amandinele si in general prăjiturile de acasa, micii, covrigii de la metrou, cărțile in frumoasa limba romană, parcurile pentru copii, si multe altele care nu-mi vin acum in minte. Țara mea e minunata, si spun des asta, chiar si aici, însă, o vorba tare adevarata spune ca-i păcat ca e locuita. Si pe alocuri chiar e păcat.

Pentru ca dincolo de aceste lucruri minunate dupa care suspin aici, tării mele ii lipsesc multe. Multe pe care le-am găsit aici si care îmi lipseau acasa. Pentru unele eram ironizata chiar. Cum ar fi parcările. Aici nu e nevoie sa te descurci pentru a parca, e nevoie sa parchezi doar pe un loc special amenajat. Apoi, traficul, nici in trafic nu trebuie sa fii șmecher si sa te descurci. E nevoie doar sa respecți regulile de circulație.
Am urat întotdeauna lipsa de reguli de acasa, unde cine știa sa se descurce, răzbătea, cine nu, nu.
Recunosc, nu stiu sa ma descurc, eu stiu sa respect reguli si poate sa spună alții ca sunt genul căruia ii mănâncă câinii din traista, eu tot o sa cred ca fara reguli, pe care sa le respectam cu toții, nu facem nimic.

Iată-ma aici, in patria regulilor, unde nu contează cat de șmecher esti cand ai gresit. Aici ma simt ca pestele in apa, nu trebuie sa-mi consum energia încercând sa fentez regulile, asa cum fac șmecherii.
Nemții au locuri de parcare pentru persoane cu handicap care chiar ramân libere si cand parcarea e full, au locuri pentru familie, pentru mama si copilul, pentru femei. Mda, locuri de parcare speciale pentru femei, care sunt de obicei mult mai aproape de intrarea in centrul comercial.
E drept ca mai nou si la noi au inceput sa apăra locurile de parcare, dar tragedie, sunt cu plata. Ca si aici. Diferența însă este ca aici chiar esti amendat destul de repede daca parchezi aiurea, acasa nu. Sau daca da, poți face scandal. Măcar atat.

Apoi respectul. Aici contează enorm sa fii politicos, sa ii respecti pe cei din jur pentru ca si tu esti respectat oriunde mergi, de la magazinul din colț pana la orice birou care se ocupa cu hârțogăraia. Acasa, in țara mea, daca esti bine crescut si bine intenționat, esti catalogat drept slab, in schimb, cu cat esti mai tupeist si mai obraznic, cu atat esti mai bine vazut, cica ai atitudine. Poate de aceea, eu, cu buna mea creștere eram tratată ca o copila naiva pe unde ma duceam. Inclusiv in magazine, unde deși nu ma cunoașteam cu vânzătoarele, eram tutuita. E destul de flatant sa ti se vorbească ca unei fetite, cand ai aproape 40 de ani, dar parca tine putin si de buna creștere a persoanei care ti se adresează, nu credeți?

Vremea este un alt plus. Cand am plecat, toți cunoscuții râdeau de mine ca ma mut aproape de polul nord, la frig si gheata, in nordul Germaniei. Probabil ca toți vorbeau din carti sau din bănuieli pentru ca nu este nici pe departe asa. Iernile sunt foarte blânde, cel mai frig a fost anul trecut, cateva zile, -10 grade. In rest maxima e undeva la -4, -5 grade. Rar ninge cu adevărat. Adica ninge des dar nu se depune mai mult de câțiva centimetrii si pana la pranz se topește total. Eva are sanie care zace in subsol. Speram in fiecare an sa o folosim.
Primavara si toamna sunt destul de ploioase, de aceea totul e verde tot timpul anului, inclusiv iarna. Iar verile sunt răcoroase-calde. Dar nu caniculare. Asa ca in timp ce acasa toată lumea se plânge de canicula, noi ne bucurăm de vara, la 25-30 de grade. Un vis.

Copiii sunt foarte acceptați aici. Oriunde mergi si ai mai mult de așteptat exista un colț de joaca pentru copii sau o măsuță cu carti si creioane de colorat. Inclusiv in multe magazine. Si la primărie, si la coafor. Bătrânii ii adora pe copii, ii privesc cu mult drag si mai, mai ca te-ar opri sa te întrebe ceva despre ei.
Acasa in schimb, am mers cu Eva cand avea 1 an si un pic, intr-o banca. Am întâmpinat cateva priviri ucigașe atat de la clienți cat si de la personalul băncii, pentru ca Eva este un copil activ care turuie ca o moara stricata continuu. Asa ca este foarte posibil sa fi deranjat. Aici nu am vazut niciodată asta, ca ar deranja, nici in privirea si nici in atitudinea oamenilor, care sunt mult mai relaxați in preajma copiilor.

Bănuiesc ca nu mai este necesar sa spun ca-mi place sistemul lor medical. E drept ca acest lucru este posibil pentru ca asigurarea costa o mica avere. Dar, ca si pacient, esti tratat impecabil, ti se vorbește cu respect, ti se explica tot ce urmează sa ti se faca si de ce trebuie sa ti se faca, ti se cânta in struna daca ai doleanțe. Daca vrei sa te trateze sau sa nu te trateze un anumit medic, este de ajuns doar sa spui.

Îmi place si ca pot trai relaxat, fara sa îmi feresc mereu geanta si portofelul de eventualii curioși. Deși acasa nu mi s-a întâmplat niciodată sa fiu jefuita, aici mi s-ai întâmplat lucruri imposibile. Cum ar fi sa uitam lucruri in diverse locuri si apoi sa le găsim. Asta da minune.

Aici inca exista multe posibilități sa înveți o meserie, nu toată lumea are studii universitare. La noi toată lumea, de la șofer la vânzătoare, are facultate. La noi este o rusine sa accepți orice job care nu se desfășoară la birou. Ba mai mult, uni tineri sunt încurajați de către părinți sa nu accepte joburi pe bani putini, ci sa rămână întreținuți cat mai mult.
Aici nu este nicio rusine sa muncești, orice. Nu toți copiii fac facultate, nici nu-si permit pentru ca e foarte scump. Sigur ca au si ei uscăturile lor, dar mulți tineri se bucura sa-si găsească ceva de lucru si nu visează numai la posturi de conducere si de tras chiulul pe bani mulți.

Mașinile de lux sau serie limitată le vezi la oamenii maturi sau chiar la cei trecuți demult de prima tinerețe. Nu prea am vazut baietei care abia si-au luat permisul la volanul unui bolid de lux. Întotdeauna m-am intrebat acasa, de unde își permite un tânăr pana in 25 de ani sa cumpere si sa întrețină o limuzina de lux.

Au foarte multă vegetație, multe păduri. Orașul in care locuim noi este inconjurat de păduri unde poți face drumeții cu bicicleta. Au drumuri pentru bicicleta peste tot si cam toată lumea are bicicleta pe care o folosește ca mijloc de transport pana la serviciu, nu doar pentru plimbare. Ceea ce e admirabil este ca bicicleta nu este mijlocul de transport al oamenilor fara posibilități, asa cum se crede inca la noi, ci oameni cu foarte multi bani merg la serviciu cu bicicleta. La noi esti de rasul unora daca nu esti in stare sa-ti cumperi o masina, sa te deplasezi.

Îmi mai plac târgurile de Crăciun care țin toată luna decembrie, vânătoarea de oua de Paste, împodobirea pomilor cu oua de Paste, grădinile zoologice si safari, parcurile de distracții, imensele outleturi, perioadele lungi de reduceri adevărate.

Normal ca sunt si lucruri care nu-mi plac aici ca doar nicăieri nu ploua cu miere. Despre ele va povestesc data viitoare.

Ce a ajuns țara mea?

Am plecat de acasă de 3 ani, deja, și nu există zi în care să nu-mi fie dor. Mi-e dor de tot, până și de iarba de acasă, vorba cântecului. Nu-i fățărnicie, doar cine trăiește departe de toți ai lui, știe ce înseamnă dorul de acasă.
Nu am fost niciodată dintre aceia care vor să plece, care nu se simt mândrii că sunt români. Și atunci, de ce am plecat? Pentru că deși am 18 ani de școală nu aveam un job decent. Pentru că nu mai suportam să dau șpagă peste tot. Pentru că nu mai suportam să fiu umilită doar pentru că sunt bine crescută și nu-mi place mahalaua. Pentru că nu mă mai simțeam în siguranță. Pentru că, din păcate, țara mea nu-i poate oferi un viitor copilului meu.

Nu e zi în care să nu sper că va fi mai bine, să sper că poate cândva am să mă pot întoarce. Însă până atunci, cu mare tristețe mă uit la țara mea și ce văd?

Femei violate cu bestialitate doar pentru că niște brute, cărora li se spune bărbați, au impresia că pot face orice le trece prin mintea bolnavă sau tulburată de prea mult alcool. Brute care motivează că femeile cer să fie violate pentru că sunt provocatoare sau pentru că oricum nu mai sunt virgine.

Oameni nevinovați care ard de vii pentru că au vrut să se distreze, din inconștiența și dorința de îmbogățire a celor care trăiesc pe principiul “merge și așa”. Și chiar merg multe și așa, acasă, până ce nevinovații plătesc cu viața trezirea altora la realitate.

Cadre medicale care așteaptă “atenția” pentru a se apuca de treaba trecută în fisa postului, a postului pe care singuri și l-au ales, și care jignesc ca la ușa cortului pacientul dacă nu oferă cât trebuie. Și nu vorbesc din auzite ci din experiențe trăite alături de mama mea. Cadre medicale care afirmă cu entuziasm că până și șeful secției muncește cot la cot cu rezidenții, de parcă nu ar fi normal să se întâmple așa.

Cadre didactice care lovesc copiii și încă mai cred că educația se face cu nuiaua și cu teroarea. Am fost cadru didactic timp de 8 ani, știu cât stres este, știu cât de greu este, știu câtă frustrare acumulezi, dar când n-am mai rezistat am renunțat.
Bone care lovesc bebelușii de pe urma cărora își câștigă pâinea de zi cu zi.

Posesori de permise de conducere, pentru că nu-i pot numi șoferi, care gonesc ca în codru și fac legea pe șosele pentru că dau șpagă cui trebuie, spulberând vieți omenești. “Soferi” care mă înjurau pentru că conduceam respectând legea și râdeau de mine că vreau să parchez doar în locurile permise. Acum avem parcări dar nu sunt bune pentru că sunt cu plată!!! De parcă oriunde în lumea asta e ceva gratis….

Preoți care au uitat de cele sfinte și sunt interesați doar de capătuială, care nici o înmormântare nu ar face fără bani. Preoți care ne-au înjurat, pe mine și familia mea, în biserică, pentru că am avut tupeul să-i spunem că așteptăm de 2 ore,în stradă, să botezam un copil. Preoți, din cauza cărora copilul meu avea apă în urechi la 3 luni pentru că prea sfinția sa a insistat să-mi scufunde copilul cu capul în cazan fără a se asigura că urechile îi sunt bine astupate.

Șmecheri, fără școală, care au afaceri și angajează fraieri cu școală, ca mine, pe spinarea căruia speră să se îmbogățească și mai mult, dar care n-au auzit de respect și de remunerație decentă.

Funcționari publici care dau ochii peste cap dacă îndrăznești să-i deranjezi cu o întrebare.
Iar dacă ai curajul să îndrăznești să ai afacerea ta e și mai rău. Plătești scump pentru îndrăzneala de a refuza să dai șpagă ca să fii lăsat în pace. În mod absolut hilar, statul face tot posibilul să te determine să renunți.

Facultăți particulare care scot specialiști pe bandă rulantă, specialiști care se laudă că banii lor au ținut loc de prezența. “Specialiști” care apoi iți învață copilul în școală, care îți operează mama în spitale, care devin miniștrii și decid soarta fraierilor care n-au fost așa de norocoși în viață.

Nicăieri în lume nu curge miere, nicăieri nu e nimic gratis, dar dacă muncești și ești corect poți trăi mai mult decât decent.
Acest articol nu este nici pe departe o încercare de a-mi denigra țara, este o realitate urâtă din cauza căreia am plecat. Știu, mulți spun că noi, aştia plecații, nu facem nimic pentru țară, doar ne motivăm plecarea și așteptăm să fie mai bine.
Mulți dintre cei de acasă se plâng că s-au saturat, că nu mai suportă, dar nu fac nimic ca să iasă din situație. Eu n-am mai suportat doar să mă plâng și să aștept miracole. Eu am ales să plec.
Și nici nu generalizez, acasă încă mai sunt și OAMENI, încă mai sunt și specialiști care își fac meseria cu dăruire, încă mai sunt și medici buni, și profesori buni și oameni care te ajută pur și simplu din omenie, dar din păcate sunt atât de puțini….

Unora le merge bine, câștigă decent, sunt alături de cei dragi, vorbesc și se bucură în limba maternă, sunt fericiți. Însă jungla din afara căminului îi afectează și pe ei, dar au învățat să o accepte gândind că nicăieri nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Și da, chiar așa este, însă odată ce-ai trăit în altă lume,începi să vezi câte lipsuri are țara ta și ți-e ciudă. Ți-e ciudă că alții pot și ai tăi nu vor…..