Căscat să fii, noroc să ai!

Cred ca printre lucrurile pe care le-am învățat destul de greu a fost ca daca sunt cascată, urmează sa suport consecințele. Sau cum zicea mama mea, dacă sunt proasta, imi mănâncă câinii din traista. Asa am învățat, cu greu, ca trebuie sa fiu mereu in alerta si sa nu am încredere in nimeni străin. Nu pot spune ca este ceva rau, dar sigur e ceva obositor. Sa fii mereu in gardă.

Ma gândeam zilele trecute că in țară asta nu prea se mai potrivește ce am învățat. Cu siguranța nu exista pădure fără uscături, dar inca nu am fost eu pățită.
Va spuneam intr-un post in trecut, cum ne-am găsit si recuperat noi poșete si pantofi uitați prin magazine. Ca deh, aici ne-am relaxat si suntem cam căscați acum.

Săptămana trecută am avut parte din nou de surprize. Am cumpărat niște croasante de la o patiserie din mall, apoi ne-am dus la un restaurant sa mâncam. Nimic interesant pana aici, numai ca in timp ce așteptam comanda la restaurant, m-a abordat doamna de la croasante care venise sa-mi aducă 5€, pe care ii uitasem acolo din restul primit. Asta nu doar pe noi ne-a șocat, cu si pe patronul pizzeriei, italian, care a recunoscut ca asa ceva nici el nu a mai vazut. Nu mai zic cum eram noi. Cum sa vina vânzătoarea dupa mine, intr-un restaurant, sa-mi aducă restul pe care cascata de mine a uitat sa-l ia?!?!
Incredibil, nu?

La finalul săptămânii am avut parte de inca o surpriza din aceeasi categorie. Am cumpărat niște produse si am uitat unul la casa. In timp ce instalam copilul in masina, in capul celălalt al parcării, casiera isi croia drum către noi, sa ne aducă produsul uitat. Nu, nu glumesc!
Cum sa vina casiera dupa tine in parcare sa aducă ce a uitat căscatul de soț, de data asta?

Cu asa tristete ma gândesc ca noi suntem șocați, impresionați de niște lucruri care sunt normale aici. Si asta pentru ca acasă la noi asa ceva nu se va întâmpla prea curand. Pentru ca din păcate degeaba Bucureștiul se schimbă in bine, vizual, calitatea oamenilor e din ce in ce mai îndoielnică.
Probabil fiica mea va creste precum o “cascată” pentru ca aici nu o așteaptă cineva la fiecare pas sa o păcălească, dar acasă ar fi o victimă sigură.
Noi doi nu suntem chiar niște căscați, avem exercitiu de acasă, însă uneori suntem neatenți, noroc ca trăim intr-o țară civilizată, altfel ne mâncau câinii din traistă, cum ziceau ai mei.

Cum e acasa?

Suntem in concediu acasa, la fel ca in fiecare an. Cum este? Cand trăiești aici zi de zi nu realizezi multe, mergi cu valul si fie nu vezi ce se întâmpla in jurul tău, fie te faci ca nu vezi.
Cand vii din alta parte si raportezi totul la civilizatie, altfel vezi lucrurile.
Totul începe din avion mai ales daca mergi cu o cursa românească. Iti auzi semenii cum se lauda plini de mândrie cu felul in care încalcă regulile, reguli făcute pentru nemți sau pentru romanii care nu sunt destul de șmecheri.
Apoi ajungi aici, acasa la tine, si ti se rupe sufletul cand vezi ca șmecheria e si mai mare si mai prezenta si evidenta in fiecare an.
Traficul e o junglă si doar am condus ani buni in București, asa ca stiu ce spun. Nu-i ceva nou, însă acum pare un haos. In permanenta trebuie sa fii atent la ce fac ceilalți, sa ii ferești tu, iar fiecare ieșire pe DN este o aventura. Centura este purtată doar de către fraieri, șmecherii, majoritatea, nu o poarta. Sau o trec prin spatele scaunului, fara sa stie ca doar pe ei se păcălesc asa.
Sa te ferească sfântul daca vrei sa schimbi banda, ai de așteptat la mila sau neatenția cuiva, altfel blochezi si banda de pe care vrei sa pleci, esti bălăcărit de ceilalți șoferi si pierzi si minunate bune.
Daca cumva esti civilizat si ii lași pe alții sa intre in fata ta, esti claxonat isteric pentru nesăbuință. Sigur sa nu ii uitam pe șmecherii care schimba banda fara semnal sau care întorc brusc in fata ta, in plin trafic.
Ia de te relaxează putin la volan, nu de alta dar eu am afirmat mereu ca pe mine ma relaxează condusul.
Copiii inca mai circula cu masina fara scaun special, ii tine un parinte in brațe bine. Cand sunt mai multi, mișuna liberi pe locurile din spate, cu fețele lipite de geam.
Ma enervez numai cand vad, nici măcar nu vreau sa privesc in ochi un astfel de parinte, nici sa-i ascult motivația.
Toate dar absolut toate zonele unde scrie clar ca parcarea e interzisă, sunt înțesate de mașini. Si nu am vazut nicio amenda si niciun stres pe oamenii care isi lasa mașinile acolo. Iată o sursa inepuizabila de bani către bugetul de stat, amenzile din parcări, dar cine sa se ocupe si de asta???
Vorbitul la telefon la volan e sport național. Toată lumea vorbește la telefon, toată lumea scrie mesaje. Ar fi si păcat sa nu o faca cand sunt niște oferte trăsnet la abonamente. Iată o metoda de evitat plictiseala din trafic si de condus cu mintea in alta parte.
Mallurile sunt pline ochi la orice ora, ceea ce ma face sa ma întreb cand mai muncesc romanii si mai ales de ce se plâng ca nu au bani cand pare a fi fix contrariul. Femeile au uitat de naturalețe, foarte multe se îmbracă ca la un eveniment atunci cand ies la cumparaturi, ba chiar isi pun si gene false.
In magazine nu primesti restul complet, cand este vorba de 10-20 de bani, si in același timp nu-i bai cand nici tu nu-i ai.
Si normal, inca mi se vorbește la Per tu in magazine, deci inca par o copila.

Dar sunt si cateva părți bune. Parcurile pentru copii sunt extraordinare, multe si dotate, un paradis pentru copii. Amandinele au același gust extraordinar. Micii sunt la fel de buni. Mancarea, in general, e mult mai ieftină si are gust.
E liniște si oamenii sunt oarecum distanțați de realitatea in care pericolul izbucnirii unui război este iminenta. Se simte o relaxare in aer, oamenii fiind preocupați de grijile cotidiene si nu de atentate.
Pare ca a mai crescut natalitatea, am vazut foarte multi copii mici. Asta poate si pentru ca suntem printre putinele tari care acorda concediu pentru creșterea copilului atat de lung.
Bicicleta începe sa câștige teren si la noi.

Sigur ca mi-e ciuda cand vad ca de la un an la altul lucrurile nu se îmbunătățesc. Sigur ca mi-e ciuda cand vad ca avem oameni de calitate sufocați de șmecheri. Sigur ca mi-e ciuda cand vad cum se diminuează speranța de mai bine in țara mea.

Dor de acasă

Deși acum aici e casa mea, pentru o perioada necunoscuta de timp, uneori mi se face dor de acasă. Pentru că acasă, pentru mine, rămâne locul unde m-am născut.
Uneori mi se face dor de orașul meu, de casa părintească, nu mai zic de părinți. Mi se face dor de Bucureștiul meu, de mirosul lui, de nebunia și frumusețea lui.

Aici locuim intr-un oraș mic și de câte ori mergem în orașe mai mari, adică destul de des, mă întorc acasă cu mare dor și nostalgie. Habar n-am dacă vreodată o sa-mi treacă dorul, probabil că nu. Acolo m-am născut și am crescut, acolo am devenit cine sunt, acolo m-am căsătorit, acolo îmi sunt prietenii, oamenii dragi, oamenii de care mi-e dor în fiecare zi.
Aici am devenit mamă, aici e casa mea și familia mea acum. Dar aici, probabil, doar pentru Eva mea va fi acasă. Pentru noi, nu. Sau nu încă.

Mi-e dor de iarna de acasă, deși urăsc iarna. Mi-e dor sa aud colinde românești. Ascult și aici dar numai pentru scurt timp, pentru că de fiecare dată plâng. Mi-e dor sa-mi sune colindătorii la ușă.
Mi-e dor de decembrie, cel de acasă. De cozonacii mamei, de zarva din zilele premergătoare Crăciunului, de liniștea din dimineața de Crăciun, de mirosul din casă.
Mi-e dor de un decembrie ca acasă. Și oricât am încerca noi să păstrăm tradițiile, niciodată nu va fi ca acasă.