Uneori chiar nu e meritul nostru

Cei care ma citesc de cand prima mea copila era bebelus, stiu ca nu a fost niciodată prietena cu somnul. Nu am uitat prin câte am trecut in încercarea de a o obișnui sa doarmă singura. Luni întregi mi-am petrecut nopțile leșinata de somn pe covor sprijinită de gratiile pătuțului. Noapte de noapte. Rezultatul? Acum doarme cu noi. Nimic nu a funcționat. Nimic din ce am citit, nimic din experiența altora. O vreme se culca la ea in camera dar dupa miezul nopții, cand se trezea, venea la noi. Intre timp m-am resemnat. Asta e, nu va dormi pana la 20 de ani cu noi in pat. Si nu e chiar asa important unde doarme, in cele din urmă.

Cand s-a născut a doua copilă, singurul țel a fost sa fie liniște noaptea pentru ca Eva să meargă odihnită a doua zi la gradinita. Si Omul la fel, dar la spital. Si evident că preferam să mă ocup de un copil care plânge, nu de doi. Asa se face că imediat cum au inceput colicii, adica la vreo săptămana după ce am venit acasă, cum începea sa plângă, fugeam cu ea in camera Evei, ca să nu deranjăm. Acolo ne-am petrecut primele doua luni, toate nopțile integral. Dormea extrem de putin, 2-3 ore pe noapte. In rest plângea, plângea, plângea. As fi facut orice pentru cateva ore de somn, inclusiv sa dormim impreuna, oricum, oriunde, numai sa dormim. Cand dormea, dormea pe burta mea iar mai tarziu, langa mine pe-o parte, fix ca un om mare deși abia depășea juma de metru. Dupa 2 luni crizele s-au ameliorat si împuținat, slava domnului, altfel nu stiu cum as fi supraviețuit mai departe. Ne-am întors. Eu in patul meu minunat, ea in pătuț. Cu toate astea pana pe la 6 luni dormeam jumătate de noapte tot acolo, pentru ca se trezea plângând. Tot impreuna, in același pat, fiecare pe-o parte, nas in nas.
Nu m-am gândit niciodată ce ma fac eu cu co sleeping-ul asta, unde ajung, e bine, nu e bine, bla bla, bla. Eram sfârșită, nu ma interesa decât sa dorm. Pentru că poate cu un copil mai reusesti sa dormi peste zi, cu doi nicio șansă.

Apoi am mers acasa, la părinți, unde 3 saptamani am dormit doar impreuna toată noaptea, pana a doua zi dimineața tarziu. Atunci m-am gândit ca e compromisă rău situația. Cand ne-am întors am cumpărat un pat mai mare pentru ea si ne-am încercat norocul. Nu ma așteptam la minuni. Eram pregatita. A dormit din prima noapte in el, singura, fara nicio problemă. Inca doarme singura. Si nu doar atat, ci si adoarme singură. E in cameră cu noi dar doarme in patul ei. Asta da, performanță.
Nu e meritul meu, eu n-am facut nimic, dimpotrivă. Am lăsat lucrurile sa curgă natural. Pur si simplu este meritul ei, firea ei.

De ce v-am povestit toate astea? Pentru ca e plin de mămici care se laudă că odraslele lor dorm singure in camerele si paturile lor, iar noi, mamele care nu reușim sa obținem același lucru de la odraslele noastre, pesemne că undeva greșim. Nu mai vorbesc de aerul de atotștiutoare pe care il afișează. Si nu contenesc să ofere soluții testate. Cumva cred ca secretul a stat in tot ce au întreprins ele pana in acel moment. Uneori poate că este asa, alteori nici vorbă. Mai depinde si de caracterul copilului nu doar de măestria părintelui. Altfel de de ar fi frății asa diferiți, atâta timp cât sunt crescuți de aceeasi părinți?

5 ani, 2 fete și-o altă acasă

Mulți își amintesc iarna din 2012. După un decembrie superb cu soare și temperaturi de primăvară, pe la sfârșitul lui ianuarie, mai exact 20 ianuarie, a inceput să cadă câte un fulg și a tot căzut până când s-au făcut troiene ca în povești. În toiul iernii cât mai iarnă, iubitul meu m-a cerut de la ai mei, așa cum se cer fetele. Nu cred că l-am mai văzut pe tata vreodată așa emoționat, repeta aceeași frază fără să realizeze și ținea sticla de vin la sub braț când trebuia să o deschidă de fapt.
A urmat apoi alergătura cu actele. Înotăm efectiv prin zăpada de pe trotuare și iubitul meu, încă, imi spunea că nici nu m-am măritat și uite prin ce casne trebuie să trec. Imi amintesc că la starea civilă, doamnele de acolo, 3 la număr, cam de vârsta bunicii mele, se întreceau în povești despre perioada în care s-au căsătorit ele, asta după ce ne-au intrebat ce ne-a venit să ne căsătorim pe așa o vreme. Ele ziceau că e săptămana oarbă și când te ia, nu mai scapi. Nu știau că el, viitorul soț, sau victimă, cum ar zice unii, urma să plece din țară curând și de asta ne grăbeam, altfel am fi făcut vara, când e canicula în toi, nu pe troiene. Dar, cum zice omul meu, nu puteam aștepta până în vara, pusesem gheara pe el și nu puteam să-l las să-mi scape.
Ziua căsătoriei a fost superbă. Am avut o rochie în care m-am simțit ca o prințesă și care acum, când realizez ce talie de viespe am pierdut, imi smulge lacrimi. A fost soare si călduț, deși era inca foarte iarnă. Am fost noi și ai noștri, a fost intim și discret.
Ne-am căsătorit de Dragobete nu pentru că așa am vrut ci pentru că așa s-a nimerit. Mai interesant este că eu visasem cu mulți ani in urma data de 24 încercuită in calendar, fără să mă gândesc că anunță ceva atât de important.
Au trecut 5 ani de atunci, ca gândul. Daca nu ar fi Eva mereu in ochii mei, atât de mare (curând face 4 ani), aș crede că am gresit numărătoarea.
Dar nu, iată-ne 5 ani mai tarziu, foarte departe de casă, cu două fete superbe și multumiți de ce am realizat. Am avut momente minunate, momente bune dar și momente mai putin bune, însă cred că despre asta este căsătoria. La bine și la greu, nu?
Mi-aș fi dorit totuși să avem 5 ani de căsătorie, 2 fete superbe dar eu să nu fiu cu 5 ani mai bătrână. Mai înțeleaptă da, dar nu mai bătrână
Mi-ar fi mai plăcut ca acest acasă al nostru, unde ne este bine, să nu fie atât de departe de locurile unde am crescut, de țara noastră.
Mi-ar fi plăcut ca fetele noastre să crească cu bunici, nu să ii vadă doar vara.
Dar sunt fericită că ne avem unii pe alții, că suntem sănătoși și putem număra mai departe anii de înțelepciune care vor venii.

Ce-mi place aici?

Asa cum am mai spus, sunt de aproape 4 ani aici si daca la început ma încurajam zilnic ca este ceva temporar, acum simt ca aici este acasa. Din păcate, deși nu mi-am dorit niciodată sa plec din țara, deși iubesc Romania si cred ca este de mii de ori mai frumoasa, deși nicăieri in lume nu miroase asa cum miroase seara in București, deși sunt departe de părinți, cu toate astea, simt ca aici e acasa. Habar n-am de ce. Poate e asa din cauza Evei, pentru ca, pentru ea, aici e acasa, sub cerul asta s-a născut, dar si din cauza ca aici ma regăsesc mai mult decât in Bucureștiul meu drag.
Sigur ca-mi lipsește agitația unui oraș mare, furnicarul uman de peste zi, mirosul noptilor de vara, mirosul teilor, amandinele si in general prăjiturile de acasa, micii, covrigii de la metrou, cărțile in frumoasa limba romană, parcurile pentru copii, si multe altele care nu-mi vin acum in minte. Țara mea e minunata, si spun des asta, chiar si aici, însă, o vorba tare adevarata spune ca-i păcat ca e locuita. Si pe alocuri chiar e păcat.

Pentru ca dincolo de aceste lucruri minunate dupa care suspin aici, tării mele ii lipsesc multe. Multe pe care le-am găsit aici si care îmi lipseau acasa. Pentru unele eram ironizata chiar. Cum ar fi parcările. Aici nu e nevoie sa te descurci pentru a parca, e nevoie sa parchezi doar pe un loc special amenajat. Apoi, traficul, nici in trafic nu trebuie sa fii șmecher si sa te descurci. E nevoie doar sa respecți regulile de circulație.
Am urat întotdeauna lipsa de reguli de acasa, unde cine știa sa se descurce, răzbătea, cine nu, nu.
Recunosc, nu stiu sa ma descurc, eu stiu sa respect reguli si poate sa spună alții ca sunt genul căruia ii mănâncă câinii din traista, eu tot o sa cred ca fara reguli, pe care sa le respectam cu toții, nu facem nimic.

Iată-ma aici, in patria regulilor, unde nu contează cat de șmecher esti cand ai gresit. Aici ma simt ca pestele in apa, nu trebuie sa-mi consum energia încercând sa fentez regulile, asa cum fac șmecherii.
Nemții au locuri de parcare pentru persoane cu handicap care chiar ramân libere si cand parcarea e full, au locuri pentru familie, pentru mama si copilul, pentru femei. Mda, locuri de parcare speciale pentru femei, care sunt de obicei mult mai aproape de intrarea in centrul comercial.
E drept ca mai nou si la noi au inceput sa apăra locurile de parcare, dar tragedie, sunt cu plata. Ca si aici. Diferența însă este ca aici chiar esti amendat destul de repede daca parchezi aiurea, acasa nu. Sau daca da, poți face scandal. Măcar atat.

Apoi respectul. Aici contează enorm sa fii politicos, sa ii respecti pe cei din jur pentru ca si tu esti respectat oriunde mergi, de la magazinul din colț pana la orice birou care se ocupa cu hârțogăraia. Acasa, in țara mea, daca esti bine crescut si bine intenționat, esti catalogat drept slab, in schimb, cu cat esti mai tupeist si mai obraznic, cu atat esti mai bine vazut, cica ai atitudine. Poate de aceea, eu, cu buna mea creștere eram tratată ca o copila naiva pe unde ma duceam. Inclusiv in magazine, unde deși nu ma cunoașteam cu vânzătoarele, eram tutuita. E destul de flatant sa ti se vorbească ca unei fetite, cand ai aproape 40 de ani, dar parca tine putin si de buna creștere a persoanei care ti se adresează, nu credeți?

Vremea este un alt plus. Cand am plecat, toți cunoscuții râdeau de mine ca ma mut aproape de polul nord, la frig si gheata, in nordul Germaniei. Probabil ca toți vorbeau din carti sau din bănuieli pentru ca nu este nici pe departe asa. Iernile sunt foarte blânde, cel mai frig a fost anul trecut, cateva zile, -10 grade. In rest maxima e undeva la -4, -5 grade. Rar ninge cu adevărat. Adica ninge des dar nu se depune mai mult de câțiva centimetrii si pana la pranz se topește total. Eva are sanie care zace in subsol. Speram in fiecare an sa o folosim.
Primavara si toamna sunt destul de ploioase, de aceea totul e verde tot timpul anului, inclusiv iarna. Iar verile sunt răcoroase-calde. Dar nu caniculare. Asa ca in timp ce acasa toată lumea se plânge de canicula, noi ne bucurăm de vara, la 25-30 de grade. Un vis.

Copiii sunt foarte acceptați aici. Oriunde mergi si ai mai mult de așteptat exista un colț de joaca pentru copii sau o măsuță cu carti si creioane de colorat. Inclusiv in multe magazine. Si la primărie, si la coafor. Bătrânii ii adora pe copii, ii privesc cu mult drag si mai, mai ca te-ar opri sa te întrebe ceva despre ei.
Acasa in schimb, am mers cu Eva cand avea 1 an si un pic, intr-o banca. Am întâmpinat cateva priviri ucigașe atat de la clienți cat si de la personalul băncii, pentru ca Eva este un copil activ care turuie ca o moara stricata continuu. Asa ca este foarte posibil sa fi deranjat. Aici nu am vazut niciodată asta, ca ar deranja, nici in privirea si nici in atitudinea oamenilor, care sunt mult mai relaxați in preajma copiilor.

Bănuiesc ca nu mai este necesar sa spun ca-mi place sistemul lor medical. E drept ca acest lucru este posibil pentru ca asigurarea costa o mica avere. Dar, ca si pacient, esti tratat impecabil, ti se vorbește cu respect, ti se explica tot ce urmează sa ti se faca si de ce trebuie sa ti se faca, ti se cânta in struna daca ai doleanțe. Daca vrei sa te trateze sau sa nu te trateze un anumit medic, este de ajuns doar sa spui.

Îmi place si ca pot trai relaxat, fara sa îmi feresc mereu geanta si portofelul de eventualii curioși. Deși acasa nu mi s-a întâmplat niciodată sa fiu jefuita, aici mi s-ai întâmplat lucruri imposibile. Cum ar fi sa uitam lucruri in diverse locuri si apoi sa le găsim. Asta da minune.

Aici inca exista multe posibilități sa înveți o meserie, nu toată lumea are studii universitare. La noi toată lumea, de la șofer la vânzătoare, are facultate. La noi este o rusine sa accepți orice job care nu se desfășoară la birou. Ba mai mult, uni tineri sunt încurajați de către părinți sa nu accepte joburi pe bani putini, ci sa rămână întreținuți cat mai mult.
Aici nu este nicio rusine sa muncești, orice. Nu toți copiii fac facultate, nici nu-si permit pentru ca e foarte scump. Sigur ca au si ei uscăturile lor, dar mulți tineri se bucura sa-si găsească ceva de lucru si nu visează numai la posturi de conducere si de tras chiulul pe bani mulți.

Mașinile de lux sau serie limitată le vezi la oamenii maturi sau chiar la cei trecuți demult de prima tinerețe. Nu prea am vazut baietei care abia si-au luat permisul la volanul unui bolid de lux. Întotdeauna m-am intrebat acasa, de unde își permite un tânăr pana in 25 de ani sa cumpere si sa întrețină o limuzina de lux.

Au foarte multă vegetație, multe păduri. Orașul in care locuim noi este inconjurat de păduri unde poți face drumeții cu bicicleta. Au drumuri pentru bicicleta peste tot si cam toată lumea are bicicleta pe care o folosește ca mijloc de transport pana la serviciu, nu doar pentru plimbare. Ceea ce e admirabil este ca bicicleta nu este mijlocul de transport al oamenilor fara posibilități, asa cum se crede inca la noi, ci oameni cu foarte multi bani merg la serviciu cu bicicleta. La noi esti de rasul unora daca nu esti in stare sa-ti cumperi o masina, sa te deplasezi.

Îmi mai plac târgurile de Crăciun care țin toată luna decembrie, vânătoarea de oua de Paste, împodobirea pomilor cu oua de Paste, grădinile zoologice si safari, parcurile de distracții, imensele outleturi, perioadele lungi de reduceri adevărate.

Normal ca sunt si lucruri care nu-mi plac aici ca doar nicăieri nu ploua cu miere. Despre ele va povestesc data viitoare.

Amintiri cu si despre alaptare

In curand se încheie săptămana internaționala a alăptării si m-am gândit sa va împărtășesc din experiența mea de mama care a alăptat si sa va spun ce am învățat din ea.
Nu am reușit sa o alăptez pe Eva decât 6 luni, dar la cat de dificil a fost începutul, ma declar mai mult decât mulțumită.
Nu m-am gândit niciodată ca alăptarea ar putea fi o problema, nu m-a prevenit nimeni ca ar putea fi altfel decât vedeam in filme, un moment minunat.
Inainte de a naște m-am documentat asiduu despre nașterea naturală, am citit foarte mult, am vazut fimulețe, documentare, am citit mărturii, am intrebat printre prietene tot ce se putea întreba. Sigur ca n-am fost nici pe departe pregatita dar am știut clar ce urma sa se petreacă.
In schimb, despre alăptare n-am citit niciun rând. Cumva m-am gândit ca voi avea timp cand ma întorc acasa si ca oricum e ceva natural care se întâmpla de la sine. De nastere mi-era teribil de frica, de alăptare nu.

Apoi a venit. Travaliul si nasterea au durat o zi, alăptarea m-a chinuit cateva saptamâni.
Imediat cum s-a născut Eva, mi-au pus-o la sân. Evident, copila, înfometată a apucat sfârcul cum s-a priceput si l-a molfăit toată noaptea. Eu speram sa dorm, ea spera sa capete ceva mancare. Amândouă am rămas cu dorința.
Prima noapte si a doua zi, totul a fost bine, nu ma durea nimic, eu credeam ca alăptez si e minunat, copila era din ce in ce mai agitata pentru ca de fapt eu nu o montam bine si ea era din ce in ce mai înfometată. Am născut luni seara si abia miercuri am cerut niște lapte pentru ca era clar ca ceva nu merge bine. Intre timp sfârcurile au început sa se resimtă, au apărut ragadele si a început teroarea.
Nici măcar asistentele, care încercau sa ma învețe, nu reueau sa o fixeze bine la sân. Si chiar daca reușeau, totul se naruia imediat cum plecau.

Îmi amintesc cum toată lumea îmi spunea ca e normal sa ma doară la început dar ca va trece in cateva zile. Cateva zile s-au transformat in cateva saptamâni.
Evident ca am încercat sa ma ung cu de toate, doar doar scăpam de dureri.
Eram îngrozită cand trebuia sa o alăptez, mai ales seara, cand, dupa baie, era efectiv disperata sa-mi apuce sânul. Il si scutura de cateva ori, cum face un pui de cățel. Adorabil gest, vazut din afara, dar pe mine ma ucidea.
Omul râdea cand ii spuneam ca îmi este frica de ea cand știam ca urmează sa o alăptez. Alăptam si plângeam cu lacrimi de crocodil.
Normal ca am vrut sa renunț de 1230 de ori in cele 2 săptămâni de chin.

Apoi, impreuna cu Omul, am căutat filmulețe pe YouTube sa vedem unde greșesc pentru ca deși citisem o gramada, deja, nu reușeam sa înțeleg unde greșesc.
Lapte nu aveam cine stie ce pentru ca daca sânii nu erau goliți cat si cum trebuie, producția avea de suferit.
Am vrut sa renunț si sa ma resemnez ca nu pot alăpta, asa cum nici mama nu a putut, gândindu-ma ca poate e ceva ereditar. Dar Omul a insistat sa nu renunț. Deși atunci l-as fi înjunghiat, mai tarziu i-am fost recunoscătoare.
M-am gândit de mii de ori ca as mai naște, deși n-am avut nici pe departe o nastere ușoară, dar nu m-as mai apuca de alăptat niciodată.

Dar apoi, intr-un final, cu ajutorul moasei care venea acasa, al Omului si al filmulețelor, minunea s-a produs, am inceput sa ma deprind cum se face de fapt.
Si da, apoi dupa ce rănile s-au vindecat, a fost exact ca in filme. Superb, sublim, de vis.

Am înțeles atunci ca acesta e motivul pentru care multe mame renunța crezând ca nu au lapte. De fapt nu este deloc asa. Lapte ar fi daca copilul ar fi fixat corect la sân. Pentru ca eu, practic, am iesit din spital dupa 5 zile cu sânii goi, fara lapte. Avusesem colostru, se consumase. Acum nu mai era nimic sau nu mai era mare lucru. Îmi dădeam seama si la pipăit ca nu erau cum trebuia.
De aceea la început alăptam 6 ore. Exact, 6 ore neîntrerupt !!!!
Sigur ca de fapt eu nu alăptam, doar credeam ca asta fac. Copila era agitata pentru ca vroia mancare, eu eram disperata pentru ca stăteam țintuită locului juma de zi. Asa ca, am fost de nenumărate ori îndreptățită sa renunț si sa cred ca alăptatul nu e de mine, ca nu o pot face si gata. Dar n-a fost asa.
Asa ca, fetelor, nu se poate sa nu puteți alăpta. Trebuie doar sa învătați sa o faceți pentru ca nu este deloc simplu. Dar exista filme, articole, scheme si desene care te învața cum trebuie fixat corect bebelușul la sân. Si e extrem de important sa va documentați inainte nu dupa, cand deja aveți răni si alăptarea devine calvar.
Pentru ca orice v-ar spune oricine, sunt dovezi clare ca alăptarea are beneficii mii, atat pentru bebelus cat si pentru voi.

De la lingură

Curand se împlinesc 4 ani de cand sunt eu aici. Omul merge deja pe 5 ani. La început mi-a fost cumplit de greu, îmi repetam mereu ca vom sta aici doar atat cat va dura contractul lui. De aceea am căutat la început un apartament mobilat. Aici sunt foarte rare. Si asta pentru ca majoritatea nemților locuiesc toată viata cu chirie si au mobila lor cu care se muta din casa in casa, de fiecare data cand sunt nevoiți sa schimbe domiciliul pentru un nou job.
La început mi-era chiar teama. Nu știam limba deloc, ei nu știau engleza, asa ca fiecare ieșire din casa, singura, era o aventura. Eram insarcinata cu Eva pe atunci, in șase luni si îmi amintesc ca burta era asa de mare ca toată lumea ne întreba daca avem gemeni.

Îmi amintesc cum am plecat de acasa. Întâi el, in martie, la un curs apoi eu, la sfârșitul lui noiembrie. Îmi amintesc ca el nu a luat mare lucru pentru ca nu știa ce va găsi aici, daca va găsi sau nu un post dupa terminarea cursului de limba. Asa ca îmi amintesc perfect ca a plecat cu o lingura, o furculița si un cuțit Ikea, o caserola si un pahar de plastic. Un prosop si niște haine.
Omul si-a început viata aici cu ceea ce avea pe el si ce era intr-un troler.
Apoi, a venit rândul meu sa înghesui intr-un troler mai mic, deh eu eram gravida, haine si ustensile care sa ne permită sa avem un start decent impreuna.
Îmi amintesc si acum cum biata mama scotea de peste tot lenjerii, perdele, seturi de oale, tacâmuri, pahare, toate noi. Zestrea mea, pe care orice mama de moda veche vrea sa o dea fiicei cand aceasta se mărita. Însă eu plecam la 2000 km depărtare însoțită de un troler ce nu putea sa depășească 20kg, conform cerințelor companiei aeriene cu care zburam.
Asa ca, ce sa iei si ce sa lași?
Pai, am lăsat cam tot. Am luat tacâmurile, șase linguri si șase furculițe, si 2 cuțite.
Am mai luat 2 prosoape si o perdeluța pentru geamul de la bucatarie, anume croita de mine si mama, pentru prima noastră casa impreuna.
Am mai luat cateva haine si cateva bijuterii si o cutie mare cu cornutele făcute de mama pentru noi.
Si-am mai luat lacrimile lor. A fost prima data cand l-am vazut pe tata plângând ca un copil, in hohote. Imaginea asta m-a urmărit multă vreme, am plans si in avion si cand m-am intalnit cu Omul, si cateva zile bune dupa ce m-am instalat aici, cand Omul era la serviciu si eu puteam sa bocesc in liniște. Sigur ma ajutau si hormonii sarcinii sa îmi întrețin starea asta bocitoare.

Aici am găsit un oraș mic si foarte liniștit, fata de Bucureștiul meu iubit si un apartament cochet, frumos utilat care mirosea a nou. Bucătăria era destul de sărăcăcioasă dar curand ne-am luat tot ce ne trebuia. Nu pot sa uit bucuria cu care ne-am cumpărat prima oala in care urma sa-i gătesc prima ciorba de soție, prima matura, căci aspirator ne-am luat mai tarziu, primul scurgator de vase, apoi masina de spalat (prea mare pentru baia noastră mica), primul frigider, prima perdeluța pentru camera copilului.
Am pornit efectiv de la lingura, cum adesea îmi povestea mama, si am ajuns la ceea ce avem azi, in 4 ani.
Acasa nu am fi reușit performanța asta decât indatorandu-ne pe viata la bănci. Aici nu avem datorii, dar nici usor nu a fost, nici pe departe.
Probabil din fotoliu de acasa asa pare, usor, pentru ca se vede doar produsul final nu si munca din spate. De aceea unii din cei de acasa spun despre cei plecați ca aleg calea ușoară.
Nu stiu cum a fost pentru unii, eu stiu cum a fost la noi.
Am renunțat la tot ce aveam acasa, si nu aveam deloc putin, ca sa venim intr-un loc unde sa putem ne putem profesa cu demnitate meseriile si sa oferim copilului nostru o viata mai buna. Pentru asta a meritat tot sacrificiul de la început, dar cat de greu a fost, asta doar noi stim.