Normalitatea lor, nouă ne este straină

Pentru ca misiunea mea de a face copii s-a încheiat (2 copile minunate ne sunt de ajuns), in iarna ce a trecut, am zis sa purced la culegerea de informații legate de recunoașterea studiilor mele de psiholog si sa ma apuc usor usor de treaba. Pentru asta, dupa lungi căutări pe google, am scris către colegiul psihologilor de aici, un mail in care am atașat documentele mele cu întrebarea daca imi sunt studiile recunoscute si cum pot începe sa lucrez. Am facut asta in luna ianuarie. De regula aici ti se raspunde la mail a doua zi, maxim a treia zi. Oriunde ai scrie. Întotdeauna primesti un răspuns. A doua am verificat de cum m-am trezit, va dați seama, nu? Nimic. La fel si a treia zi, si in zilele următoare. Am verificat frenetic in fiecare zi. Nimic. In februarie am retrimis mailul. Din nou nimic. Apoi am renunțat, gândit ca sigur ceva era in neregula.
Luna trecută un coleg de-al soțului meu mi-a zis sa scriu la ministerul educației si sa întreb acolo. Zis si facut. Am scris despre ce ma interesa dar am menționat si ca trimisesem mail la colegiul psihologilor, cu numele persoanei căreia trimisesem si ca așteptasem in zadar un răspuns.

A doua zi dimineața aveam deja răspunsul celor de la minister cu precizarea ca l-au sunat ei pe domnul cu pricina si ca acesta imi va raspunde curand. Sigur ca m-am gândit ca e doar politețe, ca doar corb la corb nu-și scoate ochiul. Fix in aceeasi zi am primit mail de la colegiu, fix de la acel domn, cu scuzele aferente si cu toate explicatiile necesare, plus precizarea ca pot suna oricând pentru alte lămuriri.
Dupa ce am vazut dimensiunea mailului am înțeles si de ce nu-mi răspunsese nimeni si am înțeles si ca pentru evaluarea actelor de studii este necesar sa achit o taxa inainte, lucru pe care nu il făcusem.

Evident ca m-a impresionat felul rapid in care s-au mișcat lucrurile doar pentru ca am anunțat mai sus ca cineva nu-mi furnizase niște informații. Apoi aveam sa aflu ca nu era nimic impresionabil, ci ceva absolut normal. Sa mai spun si ca eu sunt doar o imigranta in țara asta? O imigranta cu o profesie pe care ei o cauta si o respecta, e drept, dar tot o imigranta sunt. Cu atat mai mult m-a impresionat rezultatul acțiunii mele. Mi-a fost clar ca da, asta e normalitatea.

Acum ma întreb si va întreb, cand vreodată s-ar fi întâmplat asa ceva in țara mea? Sau cand vreodată se va întâmpla asta? Asa, simplu, pe mail, fara pile, fara intervenții, fara sa cunosc pe cineva care cunoaște pe cineva important? De ce acasa nu se poate? Mi-e ciudă ca normalitatea altora ne este nouă încă atât de străină.

De ce n-am mai scris?

Cred ca a trecut mai bine de juma’ de an de la ultimul meu articol. Nu am mai scris nimic in ultima vreme si nu pentru ca nu as fi avut nimic de spus, dimpotrivă. Au fost dați in care am scris dar nu am publicat. De ce? M-am gândit ca nu are niciun sens. Suntem atâția “scriitori” care mai de care mai talentați si mai sfătoși. Toate vedetele si-au facut blog unde sunt experte in câte ceva, in măști naturale pentru piele, in rețete vegane, in diete si sucuri de detoxifiere, in creștere copii etc. Toate mamele și-au facut blog si se întrec in sfaturi mai mult sau mai puțin avizate in ceea ce privește creșterea și educarea copiilor, proprii dar și ai altora. Alte mame sunt și scriitoare și psihologi, fără să aibă vreuna din calificări. Dar na, in România poți să fii orice îți dorești.
Nu, nu vă gândiți că vorbește frustrarea din mine. Sunt un psiholog care nu mai practică de mai bine de 4 ani, așa că nu-mi simt pâinea amenințată.
Așa că m-am gândit că ce rost ar mai avea să scriu. Până la urmă tot cam aceleași subiecte ating și eu, ca și celelalte mame, însă fără a avea pretenția că sunt vreo expertă în parenting. De asta chiar nu ducem lipsă. Câte mămici, atâtea experte, toate posesoare de bloguri cu rețete și sfaturi care mai de care.

Un alt motiv pentru care n-am mai scris a fost sarcina care m-a solicitat puțin, pe final, și apoi bebelușul care imi făcea din noapte zi, la început.
Acum lucrurile s-au mai așezat puțin și m-am întors la tastatură. Din plăcere, fără a avea pretenția că i-au lipsit cuiva textele mele.
De cand mă știu imi place să scriu iar in liceu a apărut pentru prima dată dorința de a scrie o carte. Pe atunci era ceva mare, acum toată lumea scrie cărți. Ce este mai trist acum, este că nu contează așa mult ceea ce spui, ci contează mai mult cine ești, cât de cunoscut ești. Cunosc oameni extraordinari, unii dintre ei psihologi, care chiar au ce spune dar nu sunt citiți pentru că nu ii cunoaște mulțimea, și cunosc oameni care nu spun nimic dar mulțimea ii aclamă doar pentru că sunt cunoscuți.
Una peste alta, să zicem că am revenit cu noutăți.

Căscat să fii, noroc să ai!

Cred ca printre lucrurile pe care le-am învățat destul de greu a fost ca daca sunt cascată, urmează sa suport consecințele. Sau cum zicea mama mea, dacă sunt proasta, imi mănâncă câinii din traista. Asa am învățat, cu greu, ca trebuie sa fiu mereu in alerta si sa nu am încredere in nimeni străin. Nu pot spune ca este ceva rau, dar sigur e ceva obositor. Sa fii mereu in gardă.

Ma gândeam zilele trecute că in țară asta nu prea se mai potrivește ce am învățat. Cu siguranța nu exista pădure fără uscături, dar inca nu am fost eu pățită.
Va spuneam intr-un post in trecut, cum ne-am găsit si recuperat noi poșete si pantofi uitați prin magazine. Ca deh, aici ne-am relaxat si suntem cam căscați acum.

Săptămana trecută am avut parte din nou de surprize. Am cumpărat niște croasante de la o patiserie din mall, apoi ne-am dus la un restaurant sa mâncam. Nimic interesant pana aici, numai ca in timp ce așteptam comanda la restaurant, m-a abordat doamna de la croasante care venise sa-mi aducă 5€, pe care ii uitasem acolo din restul primit. Asta nu doar pe noi ne-a șocat, cu si pe patronul pizzeriei, italian, care a recunoscut ca asa ceva nici el nu a mai vazut. Nu mai zic cum eram noi. Cum sa vina vânzătoarea dupa mine, intr-un restaurant, sa-mi aducă restul pe care cascata de mine a uitat sa-l ia?!?!
Incredibil, nu?

La finalul săptămânii am avut parte de inca o surpriza din aceeasi categorie. Am cumpărat niște produse si am uitat unul la casa. In timp ce instalam copilul in masina, in capul celălalt al parcării, casiera isi croia drum către noi, sa ne aducă produsul uitat. Nu, nu glumesc!
Cum sa vina casiera dupa tine in parcare sa aducă ce a uitat căscatul de soț, de data asta?

Cu asa tristete ma gândesc ca noi suntem șocați, impresionați de niște lucruri care sunt normale aici. Si asta pentru ca acasă la noi asa ceva nu se va întâmpla prea curand. Pentru ca din păcate degeaba Bucureștiul se schimbă in bine, vizual, calitatea oamenilor e din ce in ce mai îndoielnică.
Probabil fiica mea va creste precum o “cascată” pentru ca aici nu o așteaptă cineva la fiecare pas sa o păcălească, dar acasă ar fi o victimă sigură.
Noi doi nu suntem chiar niște căscați, avem exercitiu de acasă, însă uneori suntem neatenți, noroc ca trăim intr-o țară civilizată, altfel ne mâncau câinii din traistă, cum ziceau ai mei.

Cum e acasa?

Suntem in concediu acasa, la fel ca in fiecare an. Cum este? Cand trăiești aici zi de zi nu realizezi multe, mergi cu valul si fie nu vezi ce se întâmpla in jurul tău, fie te faci ca nu vezi.
Cand vii din alta parte si raportezi totul la civilizatie, altfel vezi lucrurile.
Totul începe din avion mai ales daca mergi cu o cursa românească. Iti auzi semenii cum se lauda plini de mândrie cu felul in care încalcă regulile, reguli făcute pentru nemți sau pentru romanii care nu sunt destul de șmecheri.
Apoi ajungi aici, acasa la tine, si ti se rupe sufletul cand vezi ca șmecheria e si mai mare si mai prezenta si evidenta in fiecare an.
Traficul e o junglă si doar am condus ani buni in București, asa ca stiu ce spun. Nu-i ceva nou, însă acum pare un haos. In permanenta trebuie sa fii atent la ce fac ceilalți, sa ii ferești tu, iar fiecare ieșire pe DN este o aventura. Centura este purtată doar de către fraieri, șmecherii, majoritatea, nu o poarta. Sau o trec prin spatele scaunului, fara sa stie ca doar pe ei se păcălesc asa.
Sa te ferească sfântul daca vrei sa schimbi banda, ai de așteptat la mila sau neatenția cuiva, altfel blochezi si banda de pe care vrei sa pleci, esti bălăcărit de ceilalți șoferi si pierzi si minunate bune.
Daca cumva esti civilizat si ii lași pe alții sa intre in fata ta, esti claxonat isteric pentru nesăbuință. Sigur sa nu ii uitam pe șmecherii care schimba banda fara semnal sau care întorc brusc in fata ta, in plin trafic.
Ia de te relaxează putin la volan, nu de alta dar eu am afirmat mereu ca pe mine ma relaxează condusul.
Copiii inca mai circula cu masina fara scaun special, ii tine un parinte in brațe bine. Cand sunt mai multi, mișuna liberi pe locurile din spate, cu fețele lipite de geam.
Ma enervez numai cand vad, nici măcar nu vreau sa privesc in ochi un astfel de parinte, nici sa-i ascult motivația.
Toate dar absolut toate zonele unde scrie clar ca parcarea e interzisă, sunt înțesate de mașini. Si nu am vazut nicio amenda si niciun stres pe oamenii care isi lasa mașinile acolo. Iată o sursa inepuizabila de bani către bugetul de stat, amenzile din parcări, dar cine sa se ocupe si de asta???
Vorbitul la telefon la volan e sport național. Toată lumea vorbește la telefon, toată lumea scrie mesaje. Ar fi si păcat sa nu o faca cand sunt niște oferte trăsnet la abonamente. Iată o metoda de evitat plictiseala din trafic si de condus cu mintea in alta parte.
Mallurile sunt pline ochi la orice ora, ceea ce ma face sa ma întreb cand mai muncesc romanii si mai ales de ce se plâng ca nu au bani cand pare a fi fix contrariul. Femeile au uitat de naturalețe, foarte multe se îmbracă ca la un eveniment atunci cand ies la cumparaturi, ba chiar isi pun si gene false.
In magazine nu primesti restul complet, cand este vorba de 10-20 de bani, si in același timp nu-i bai cand nici tu nu-i ai.
Si normal, inca mi se vorbește la Per tu in magazine, deci inca par o copila.

Dar sunt si cateva părți bune. Parcurile pentru copii sunt extraordinare, multe si dotate, un paradis pentru copii. Amandinele au același gust extraordinar. Micii sunt la fel de buni. Mancarea, in general, e mult mai ieftină si are gust.
E liniște si oamenii sunt oarecum distanțați de realitatea in care pericolul izbucnirii unui război este iminenta. Se simte o relaxare in aer, oamenii fiind preocupați de grijile cotidiene si nu de atentate.
Pare ca a mai crescut natalitatea, am vazut foarte multi copii mici. Asta poate si pentru ca suntem printre putinele tari care acorda concediu pentru creșterea copilului atat de lung.
Bicicleta începe sa câștige teren si la noi.

Sigur ca mi-e ciuda cand vad ca de la un an la altul lucrurile nu se îmbunătățesc. Sigur ca mi-e ciuda cand vad ca avem oameni de calitate sufocați de șmecheri. Sigur ca mi-e ciuda cand vad cum se diminuează speranța de mai bine in țara mea.

Ce-mi place aici?

Asa cum am mai spus, sunt de aproape 4 ani aici si daca la început ma încurajam zilnic ca este ceva temporar, acum simt ca aici este acasa. Din păcate, deși nu mi-am dorit niciodată sa plec din țara, deși iubesc Romania si cred ca este de mii de ori mai frumoasa, deși nicăieri in lume nu miroase asa cum miroase seara in București, deși sunt departe de părinți, cu toate astea, simt ca aici e acasa. Habar n-am de ce. Poate e asa din cauza Evei, pentru ca, pentru ea, aici e acasa, sub cerul asta s-a născut, dar si din cauza ca aici ma regăsesc mai mult decât in Bucureștiul meu drag.
Sigur ca-mi lipsește agitația unui oraș mare, furnicarul uman de peste zi, mirosul noptilor de vara, mirosul teilor, amandinele si in general prăjiturile de acasa, micii, covrigii de la metrou, cărțile in frumoasa limba romană, parcurile pentru copii, si multe altele care nu-mi vin acum in minte. Țara mea e minunata, si spun des asta, chiar si aici, însă, o vorba tare adevarata spune ca-i păcat ca e locuita. Si pe alocuri chiar e păcat.

Pentru ca dincolo de aceste lucruri minunate dupa care suspin aici, tării mele ii lipsesc multe. Multe pe care le-am găsit aici si care îmi lipseau acasa. Pentru unele eram ironizata chiar. Cum ar fi parcările. Aici nu e nevoie sa te descurci pentru a parca, e nevoie sa parchezi doar pe un loc special amenajat. Apoi, traficul, nici in trafic nu trebuie sa fii șmecher si sa te descurci. E nevoie doar sa respecți regulile de circulație.
Am urat întotdeauna lipsa de reguli de acasa, unde cine știa sa se descurce, răzbătea, cine nu, nu.
Recunosc, nu stiu sa ma descurc, eu stiu sa respect reguli si poate sa spună alții ca sunt genul căruia ii mănâncă câinii din traista, eu tot o sa cred ca fara reguli, pe care sa le respectam cu toții, nu facem nimic.

Iată-ma aici, in patria regulilor, unde nu contează cat de șmecher esti cand ai gresit. Aici ma simt ca pestele in apa, nu trebuie sa-mi consum energia încercând sa fentez regulile, asa cum fac șmecherii.
Nemții au locuri de parcare pentru persoane cu handicap care chiar ramân libere si cand parcarea e full, au locuri pentru familie, pentru mama si copilul, pentru femei. Mda, locuri de parcare speciale pentru femei, care sunt de obicei mult mai aproape de intrarea in centrul comercial.
E drept ca mai nou si la noi au inceput sa apăra locurile de parcare, dar tragedie, sunt cu plata. Ca si aici. Diferența însă este ca aici chiar esti amendat destul de repede daca parchezi aiurea, acasa nu. Sau daca da, poți face scandal. Măcar atat.

Apoi respectul. Aici contează enorm sa fii politicos, sa ii respecti pe cei din jur pentru ca si tu esti respectat oriunde mergi, de la magazinul din colț pana la orice birou care se ocupa cu hârțogăraia. Acasa, in țara mea, daca esti bine crescut si bine intenționat, esti catalogat drept slab, in schimb, cu cat esti mai tupeist si mai obraznic, cu atat esti mai bine vazut, cica ai atitudine. Poate de aceea, eu, cu buna mea creștere eram tratată ca o copila naiva pe unde ma duceam. Inclusiv in magazine, unde deși nu ma cunoașteam cu vânzătoarele, eram tutuita. E destul de flatant sa ti se vorbească ca unei fetite, cand ai aproape 40 de ani, dar parca tine putin si de buna creștere a persoanei care ti se adresează, nu credeți?

Vremea este un alt plus. Cand am plecat, toți cunoscuții râdeau de mine ca ma mut aproape de polul nord, la frig si gheata, in nordul Germaniei. Probabil ca toți vorbeau din carti sau din bănuieli pentru ca nu este nici pe departe asa. Iernile sunt foarte blânde, cel mai frig a fost anul trecut, cateva zile, -10 grade. In rest maxima e undeva la -4, -5 grade. Rar ninge cu adevărat. Adica ninge des dar nu se depune mai mult de câțiva centimetrii si pana la pranz se topește total. Eva are sanie care zace in subsol. Speram in fiecare an sa o folosim.
Primavara si toamna sunt destul de ploioase, de aceea totul e verde tot timpul anului, inclusiv iarna. Iar verile sunt răcoroase-calde. Dar nu caniculare. Asa ca in timp ce acasa toată lumea se plânge de canicula, noi ne bucurăm de vara, la 25-30 de grade. Un vis.

Copiii sunt foarte acceptați aici. Oriunde mergi si ai mai mult de așteptat exista un colț de joaca pentru copii sau o măsuță cu carti si creioane de colorat. Inclusiv in multe magazine. Si la primărie, si la coafor. Bătrânii ii adora pe copii, ii privesc cu mult drag si mai, mai ca te-ar opri sa te întrebe ceva despre ei.
Acasa in schimb, am mers cu Eva cand avea 1 an si un pic, intr-o banca. Am întâmpinat cateva priviri ucigașe atat de la clienți cat si de la personalul băncii, pentru ca Eva este un copil activ care turuie ca o moara stricata continuu. Asa ca este foarte posibil sa fi deranjat. Aici nu am vazut niciodată asta, ca ar deranja, nici in privirea si nici in atitudinea oamenilor, care sunt mult mai relaxați in preajma copiilor.

Bănuiesc ca nu mai este necesar sa spun ca-mi place sistemul lor medical. E drept ca acest lucru este posibil pentru ca asigurarea costa o mica avere. Dar, ca si pacient, esti tratat impecabil, ti se vorbește cu respect, ti se explica tot ce urmează sa ti se faca si de ce trebuie sa ti se faca, ti se cânta in struna daca ai doleanțe. Daca vrei sa te trateze sau sa nu te trateze un anumit medic, este de ajuns doar sa spui.

Îmi place si ca pot trai relaxat, fara sa îmi feresc mereu geanta si portofelul de eventualii curioși. Deși acasa nu mi s-a întâmplat niciodată sa fiu jefuita, aici mi s-ai întâmplat lucruri imposibile. Cum ar fi sa uitam lucruri in diverse locuri si apoi sa le găsim. Asta da minune.

Aici inca exista multe posibilități sa înveți o meserie, nu toată lumea are studii universitare. La noi toată lumea, de la șofer la vânzătoare, are facultate. La noi este o rusine sa accepți orice job care nu se desfășoară la birou. Ba mai mult, uni tineri sunt încurajați de către părinți sa nu accepte joburi pe bani putini, ci sa rămână întreținuți cat mai mult.
Aici nu este nicio rusine sa muncești, orice. Nu toți copiii fac facultate, nici nu-si permit pentru ca e foarte scump. Sigur ca au si ei uscăturile lor, dar mulți tineri se bucura sa-si găsească ceva de lucru si nu visează numai la posturi de conducere si de tras chiulul pe bani mulți.

Mașinile de lux sau serie limitată le vezi la oamenii maturi sau chiar la cei trecuți demult de prima tinerețe. Nu prea am vazut baietei care abia si-au luat permisul la volanul unui bolid de lux. Întotdeauna m-am intrebat acasa, de unde își permite un tânăr pana in 25 de ani sa cumpere si sa întrețină o limuzina de lux.

Au foarte multă vegetație, multe păduri. Orașul in care locuim noi este inconjurat de păduri unde poți face drumeții cu bicicleta. Au drumuri pentru bicicleta peste tot si cam toată lumea are bicicleta pe care o folosește ca mijloc de transport pana la serviciu, nu doar pentru plimbare. Ceea ce e admirabil este ca bicicleta nu este mijlocul de transport al oamenilor fara posibilități, asa cum se crede inca la noi, ci oameni cu foarte multi bani merg la serviciu cu bicicleta. La noi esti de rasul unora daca nu esti in stare sa-ti cumperi o masina, sa te deplasezi.

Îmi mai plac târgurile de Crăciun care țin toată luna decembrie, vânătoarea de oua de Paste, împodobirea pomilor cu oua de Paste, grădinile zoologice si safari, parcurile de distracții, imensele outleturi, perioadele lungi de reduceri adevărate.

Normal ca sunt si lucruri care nu-mi plac aici ca doar nicăieri nu ploua cu miere. Despre ele va povestesc data viitoare.