Normalitatea lor, nouă ne este straină

Pentru ca misiunea mea de a face copii s-a încheiat (2 copile minunate ne sunt de ajuns), in iarna ce a trecut, am zis sa purced la culegerea de informații legate de recunoașterea studiilor mele de psiholog si sa ma apuc usor usor de treaba. Pentru asta, dupa lungi căutări pe google, am scris către colegiul psihologilor de aici, un mail in care am atașat documentele mele cu întrebarea daca imi sunt studiile recunoscute si cum pot începe sa lucrez. Am facut asta in luna ianuarie. De regula aici ti se raspunde la mail a doua zi, maxim a treia zi. Oriunde ai scrie. Întotdeauna primesti un răspuns. A doua am verificat de cum m-am trezit, va dați seama, nu? Nimic. La fel si a treia zi, si in zilele următoare. Am verificat frenetic in fiecare zi. Nimic. In februarie am retrimis mailul. Din nou nimic. Apoi am renunțat, gândit ca sigur ceva era in neregula.
Luna trecută un coleg de-al soțului meu mi-a zis sa scriu la ministerul educației si sa întreb acolo. Zis si facut. Am scris despre ce ma interesa dar am menționat si ca trimisesem mail la colegiul psihologilor, cu numele persoanei căreia trimisesem si ca așteptasem in zadar un răspuns.

A doua zi dimineața aveam deja răspunsul celor de la minister cu precizarea ca l-au sunat ei pe domnul cu pricina si ca acesta imi va raspunde curand. Sigur ca m-am gândit ca e doar politețe, ca doar corb la corb nu-și scoate ochiul. Fix in aceeasi zi am primit mail de la colegiu, fix de la acel domn, cu scuzele aferente si cu toate explicatiile necesare, plus precizarea ca pot suna oricând pentru alte lămuriri.
Dupa ce am vazut dimensiunea mailului am înțeles si de ce nu-mi răspunsese nimeni si am înțeles si ca pentru evaluarea actelor de studii este necesar sa achit o taxa inainte, lucru pe care nu il făcusem.

Evident ca m-a impresionat felul rapid in care s-au mișcat lucrurile doar pentru ca am anunțat mai sus ca cineva nu-mi furnizase niște informații. Apoi aveam sa aflu ca nu era nimic impresionabil, ci ceva absolut normal. Sa mai spun si ca eu sunt doar o imigranta in țara asta? O imigranta cu o profesie pe care ei o cauta si o respecta, e drept, dar tot o imigranta sunt. Cu atat mai mult m-a impresionat rezultatul acțiunii mele. Mi-a fost clar ca da, asta e normalitatea.

Acum ma întreb si va întreb, cand vreodată s-ar fi întâmplat asa ceva in țara mea? Sau cand vreodată se va întâmpla asta? Asa, simplu, pe mail, fara pile, fara intervenții, fara sa cunosc pe cineva care cunoaște pe cineva important? De ce acasa nu se poate? Mi-e ciudă ca normalitatea altora ne este nouă încă atât de străină.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*