5 ani, 2 fete și-o altă acasă

Mulți își amintesc iarna din 2012. După un decembrie superb cu soare și temperaturi de primăvară, pe la sfârșitul lui ianuarie, mai exact 20 ianuarie, a inceput să cadă câte un fulg și a tot căzut până când s-au făcut troiene ca în povești. În toiul iernii cât mai iarnă, iubitul meu m-a cerut de la ai mei, așa cum se cer fetele. Nu cred că l-am mai văzut pe tata vreodată așa emoționat, repeta aceeași frază fără să realizeze și ținea sticla de vin la sub braț când trebuia să o deschidă de fapt.
A urmat apoi alergătura cu actele. Înotăm efectiv prin zăpada de pe trotuare și iubitul meu, încă, imi spunea că nici nu m-am măritat și uite prin ce casne trebuie să trec. Imi amintesc că la starea civilă, doamnele de acolo, 3 la număr, cam de vârsta bunicii mele, se întreceau în povești despre perioada în care s-au căsătorit ele, asta după ce ne-au intrebat ce ne-a venit să ne căsătorim pe așa o vreme. Ele ziceau că e săptămana oarbă și când te ia, nu mai scapi. Nu știau că el, viitorul soț, sau victimă, cum ar zice unii, urma să plece din țară curând și de asta ne grăbeam, altfel am fi făcut vara, când e canicula în toi, nu pe troiene. Dar, cum zice omul meu, nu puteam aștepta până în vara, pusesem gheara pe el și nu puteam să-l las să-mi scape.
Ziua căsătoriei a fost superbă. Am avut o rochie în care m-am simțit ca o prințesă și care acum, când realizez ce talie de viespe am pierdut, imi smulge lacrimi. A fost soare si călduț, deși era inca foarte iarnă. Am fost noi și ai noștri, a fost intim și discret.
Ne-am căsătorit de Dragobete nu pentru că așa am vrut ci pentru că așa s-a nimerit. Mai interesant este că eu visasem cu mulți ani in urma data de 24 încercuită in calendar, fără să mă gândesc că anunță ceva atât de important.
Au trecut 5 ani de atunci, ca gândul. Daca nu ar fi Eva mereu in ochii mei, atât de mare (curând face 4 ani), aș crede că am gresit numărătoarea.
Dar nu, iată-ne 5 ani mai tarziu, foarte departe de casă, cu două fete superbe și multumiți de ce am realizat. Am avut momente minunate, momente bune dar și momente mai putin bune, însă cred că despre asta este căsătoria. La bine și la greu, nu?
Mi-aș fi dorit totuși să avem 5 ani de căsătorie, 2 fete superbe dar eu să nu fiu cu 5 ani mai bătrână. Mai înțeleaptă da, dar nu mai bătrână
Mi-ar fi mai plăcut ca acest acasă al nostru, unde ne este bine, să nu fie atât de departe de locurile unde am crescut, de țara noastră.
Mi-ar fi plăcut ca fetele noastre să crească cu bunici, nu să ii vadă doar vara.
Dar sunt fericită că ne avem unii pe alții, că suntem sănătoși și putem număra mai departe anii de înțelepciune care vor venii.

De ce n-am mai scris?

Cred ca a trecut mai bine de juma’ de an de la ultimul meu articol. Nu am mai scris nimic in ultima vreme si nu pentru ca nu as fi avut nimic de spus, dimpotrivă. Au fost dați in care am scris dar nu am publicat. De ce? M-am gândit ca nu are niciun sens. Suntem atâția “scriitori” care mai de care mai talentați si mai sfătoși. Toate vedetele si-au facut blog unde sunt experte in câte ceva, in măști naturale pentru piele, in rețete vegane, in diete si sucuri de detoxifiere, in creștere copii etc. Toate mamele și-au facut blog si se întrec in sfaturi mai mult sau mai puțin avizate in ceea ce privește creșterea și educarea copiilor, proprii dar și ai altora. Alte mame sunt și scriitoare și psihologi, fără să aibă vreuna din calificări. Dar na, in România poți să fii orice îți dorești.
Nu, nu vă gândiți că vorbește frustrarea din mine. Sunt un psiholog care nu mai practică de mai bine de 4 ani, așa că nu-mi simt pâinea amenințată.
Așa că m-am gândit că ce rost ar mai avea să scriu. Până la urmă tot cam aceleași subiecte ating și eu, ca și celelalte mame, însă fără a avea pretenția că sunt vreo expertă în parenting. De asta chiar nu ducem lipsă. Câte mămici, atâtea experte, toate posesoare de bloguri cu rețete și sfaturi care mai de care.

Un alt motiv pentru care n-am mai scris a fost sarcina care m-a solicitat puțin, pe final, și apoi bebelușul care imi făcea din noapte zi, la început.
Acum lucrurile s-au mai așezat puțin și m-am întors la tastatură. Din plăcere, fără a avea pretenția că i-au lipsit cuiva textele mele.
De cand mă știu imi place să scriu iar in liceu a apărut pentru prima dată dorința de a scrie o carte. Pe atunci era ceva mare, acum toată lumea scrie cărți. Ce este mai trist acum, este că nu contează așa mult ceea ce spui, ci contează mai mult cine ești, cât de cunoscut ești. Cunosc oameni extraordinari, unii dintre ei psihologi, care chiar au ce spune dar nu sunt citiți pentru că nu ii cunoaște mulțimea, și cunosc oameni care nu spun nimic dar mulțimea ii aclamă doar pentru că sunt cunoscuți.
Una peste alta, să zicem că am revenit cu noutăți.