Cum e acasa?

Suntem in concediu acasa, la fel ca in fiecare an. Cum este? Cand trăiești aici zi de zi nu realizezi multe, mergi cu valul si fie nu vezi ce se întâmpla in jurul tău, fie te faci ca nu vezi.
Cand vii din alta parte si raportezi totul la civilizatie, altfel vezi lucrurile.
Totul începe din avion mai ales daca mergi cu o cursa românească. Iti auzi semenii cum se lauda plini de mândrie cu felul in care încalcă regulile, reguli făcute pentru nemți sau pentru romanii care nu sunt destul de șmecheri.
Apoi ajungi aici, acasa la tine, si ti se rupe sufletul cand vezi ca șmecheria e si mai mare si mai prezenta si evidenta in fiecare an.
Traficul e o junglă si doar am condus ani buni in București, asa ca stiu ce spun. Nu-i ceva nou, însă acum pare un haos. In permanenta trebuie sa fii atent la ce fac ceilalți, sa ii ferești tu, iar fiecare ieșire pe DN este o aventura. Centura este purtată doar de către fraieri, șmecherii, majoritatea, nu o poarta. Sau o trec prin spatele scaunului, fara sa stie ca doar pe ei se păcălesc asa.
Sa te ferească sfântul daca vrei sa schimbi banda, ai de așteptat la mila sau neatenția cuiva, altfel blochezi si banda de pe care vrei sa pleci, esti bălăcărit de ceilalți șoferi si pierzi si minunate bune.
Daca cumva esti civilizat si ii lași pe alții sa intre in fata ta, esti claxonat isteric pentru nesăbuință. Sigur sa nu ii uitam pe șmecherii care schimba banda fara semnal sau care întorc brusc in fata ta, in plin trafic.
Ia de te relaxează putin la volan, nu de alta dar eu am afirmat mereu ca pe mine ma relaxează condusul.
Copiii inca mai circula cu masina fara scaun special, ii tine un parinte in brațe bine. Cand sunt mai multi, mișuna liberi pe locurile din spate, cu fețele lipite de geam.
Ma enervez numai cand vad, nici măcar nu vreau sa privesc in ochi un astfel de parinte, nici sa-i ascult motivația.
Toate dar absolut toate zonele unde scrie clar ca parcarea e interzisă, sunt înțesate de mașini. Si nu am vazut nicio amenda si niciun stres pe oamenii care isi lasa mașinile acolo. Iată o sursa inepuizabila de bani către bugetul de stat, amenzile din parcări, dar cine sa se ocupe si de asta???
Vorbitul la telefon la volan e sport național. Toată lumea vorbește la telefon, toată lumea scrie mesaje. Ar fi si păcat sa nu o faca cand sunt niște oferte trăsnet la abonamente. Iată o metoda de evitat plictiseala din trafic si de condus cu mintea in alta parte.
Mallurile sunt pline ochi la orice ora, ceea ce ma face sa ma întreb cand mai muncesc romanii si mai ales de ce se plâng ca nu au bani cand pare a fi fix contrariul. Femeile au uitat de naturalețe, foarte multe se îmbracă ca la un eveniment atunci cand ies la cumparaturi, ba chiar isi pun si gene false.
In magazine nu primesti restul complet, cand este vorba de 10-20 de bani, si in același timp nu-i bai cand nici tu nu-i ai.
Si normal, inca mi se vorbește la Per tu in magazine, deci inca par o copila.

Dar sunt si cateva părți bune. Parcurile pentru copii sunt extraordinare, multe si dotate, un paradis pentru copii. Amandinele au același gust extraordinar. Micii sunt la fel de buni. Mancarea, in general, e mult mai ieftină si are gust.
E liniște si oamenii sunt oarecum distanțați de realitatea in care pericolul izbucnirii unui război este iminenta. Se simte o relaxare in aer, oamenii fiind preocupați de grijile cotidiene si nu de atentate.
Pare ca a mai crescut natalitatea, am vazut foarte multi copii mici. Asta poate si pentru ca suntem printre putinele tari care acorda concediu pentru creșterea copilului atat de lung.
Bicicleta începe sa câștige teren si la noi.

Sigur ca mi-e ciuda cand vad ca de la un an la altul lucrurile nu se îmbunătățesc. Sigur ca mi-e ciuda cand vad ca avem oameni de calitate sufocați de șmecheri. Sigur ca mi-e ciuda cand vad cum se diminuează speranța de mai bine in țara mea.

Ce-mi place aici?

Asa cum am mai spus, sunt de aproape 4 ani aici si daca la început ma încurajam zilnic ca este ceva temporar, acum simt ca aici este acasa. Din păcate, deși nu mi-am dorit niciodată sa plec din țara, deși iubesc Romania si cred ca este de mii de ori mai frumoasa, deși nicăieri in lume nu miroase asa cum miroase seara in București, deși sunt departe de părinți, cu toate astea, simt ca aici e acasa. Habar n-am de ce. Poate e asa din cauza Evei, pentru ca, pentru ea, aici e acasa, sub cerul asta s-a născut, dar si din cauza ca aici ma regăsesc mai mult decât in Bucureștiul meu drag.
Sigur ca-mi lipsește agitația unui oraș mare, furnicarul uman de peste zi, mirosul noptilor de vara, mirosul teilor, amandinele si in general prăjiturile de acasa, micii, covrigii de la metrou, cărțile in frumoasa limba romană, parcurile pentru copii, si multe altele care nu-mi vin acum in minte. Țara mea e minunata, si spun des asta, chiar si aici, însă, o vorba tare adevarata spune ca-i păcat ca e locuita. Si pe alocuri chiar e păcat.

Pentru ca dincolo de aceste lucruri minunate dupa care suspin aici, tării mele ii lipsesc multe. Multe pe care le-am găsit aici si care îmi lipseau acasa. Pentru unele eram ironizata chiar. Cum ar fi parcările. Aici nu e nevoie sa te descurci pentru a parca, e nevoie sa parchezi doar pe un loc special amenajat. Apoi, traficul, nici in trafic nu trebuie sa fii șmecher si sa te descurci. E nevoie doar sa respecți regulile de circulație.
Am urat întotdeauna lipsa de reguli de acasa, unde cine știa sa se descurce, răzbătea, cine nu, nu.
Recunosc, nu stiu sa ma descurc, eu stiu sa respect reguli si poate sa spună alții ca sunt genul căruia ii mănâncă câinii din traista, eu tot o sa cred ca fara reguli, pe care sa le respectam cu toții, nu facem nimic.

Iată-ma aici, in patria regulilor, unde nu contează cat de șmecher esti cand ai gresit. Aici ma simt ca pestele in apa, nu trebuie sa-mi consum energia încercând sa fentez regulile, asa cum fac șmecherii.
Nemții au locuri de parcare pentru persoane cu handicap care chiar ramân libere si cand parcarea e full, au locuri pentru familie, pentru mama si copilul, pentru femei. Mda, locuri de parcare speciale pentru femei, care sunt de obicei mult mai aproape de intrarea in centrul comercial.
E drept ca mai nou si la noi au inceput sa apăra locurile de parcare, dar tragedie, sunt cu plata. Ca si aici. Diferența însă este ca aici chiar esti amendat destul de repede daca parchezi aiurea, acasa nu. Sau daca da, poți face scandal. Măcar atat.

Apoi respectul. Aici contează enorm sa fii politicos, sa ii respecti pe cei din jur pentru ca si tu esti respectat oriunde mergi, de la magazinul din colț pana la orice birou care se ocupa cu hârțogăraia. Acasa, in țara mea, daca esti bine crescut si bine intenționat, esti catalogat drept slab, in schimb, cu cat esti mai tupeist si mai obraznic, cu atat esti mai bine vazut, cica ai atitudine. Poate de aceea, eu, cu buna mea creștere eram tratată ca o copila naiva pe unde ma duceam. Inclusiv in magazine, unde deși nu ma cunoașteam cu vânzătoarele, eram tutuita. E destul de flatant sa ti se vorbească ca unei fetite, cand ai aproape 40 de ani, dar parca tine putin si de buna creștere a persoanei care ti se adresează, nu credeți?

Vremea este un alt plus. Cand am plecat, toți cunoscuții râdeau de mine ca ma mut aproape de polul nord, la frig si gheata, in nordul Germaniei. Probabil ca toți vorbeau din carti sau din bănuieli pentru ca nu este nici pe departe asa. Iernile sunt foarte blânde, cel mai frig a fost anul trecut, cateva zile, -10 grade. In rest maxima e undeva la -4, -5 grade. Rar ninge cu adevărat. Adica ninge des dar nu se depune mai mult de câțiva centimetrii si pana la pranz se topește total. Eva are sanie care zace in subsol. Speram in fiecare an sa o folosim.
Primavara si toamna sunt destul de ploioase, de aceea totul e verde tot timpul anului, inclusiv iarna. Iar verile sunt răcoroase-calde. Dar nu caniculare. Asa ca in timp ce acasa toată lumea se plânge de canicula, noi ne bucurăm de vara, la 25-30 de grade. Un vis.

Copiii sunt foarte acceptați aici. Oriunde mergi si ai mai mult de așteptat exista un colț de joaca pentru copii sau o măsuță cu carti si creioane de colorat. Inclusiv in multe magazine. Si la primărie, si la coafor. Bătrânii ii adora pe copii, ii privesc cu mult drag si mai, mai ca te-ar opri sa te întrebe ceva despre ei.
Acasa in schimb, am mers cu Eva cand avea 1 an si un pic, intr-o banca. Am întâmpinat cateva priviri ucigașe atat de la clienți cat si de la personalul băncii, pentru ca Eva este un copil activ care turuie ca o moara stricata continuu. Asa ca este foarte posibil sa fi deranjat. Aici nu am vazut niciodată asta, ca ar deranja, nici in privirea si nici in atitudinea oamenilor, care sunt mult mai relaxați in preajma copiilor.

Bănuiesc ca nu mai este necesar sa spun ca-mi place sistemul lor medical. E drept ca acest lucru este posibil pentru ca asigurarea costa o mica avere. Dar, ca si pacient, esti tratat impecabil, ti se vorbește cu respect, ti se explica tot ce urmează sa ti se faca si de ce trebuie sa ti se faca, ti se cânta in struna daca ai doleanțe. Daca vrei sa te trateze sau sa nu te trateze un anumit medic, este de ajuns doar sa spui.

Îmi place si ca pot trai relaxat, fara sa îmi feresc mereu geanta si portofelul de eventualii curioși. Deși acasa nu mi s-a întâmplat niciodată sa fiu jefuita, aici mi s-ai întâmplat lucruri imposibile. Cum ar fi sa uitam lucruri in diverse locuri si apoi sa le găsim. Asta da minune.

Aici inca exista multe posibilități sa înveți o meserie, nu toată lumea are studii universitare. La noi toată lumea, de la șofer la vânzătoare, are facultate. La noi este o rusine sa accepți orice job care nu se desfășoară la birou. Ba mai mult, uni tineri sunt încurajați de către părinți sa nu accepte joburi pe bani putini, ci sa rămână întreținuți cat mai mult.
Aici nu este nicio rusine sa muncești, orice. Nu toți copiii fac facultate, nici nu-si permit pentru ca e foarte scump. Sigur ca au si ei uscăturile lor, dar mulți tineri se bucura sa-si găsească ceva de lucru si nu visează numai la posturi de conducere si de tras chiulul pe bani mulți.

Mașinile de lux sau serie limitată le vezi la oamenii maturi sau chiar la cei trecuți demult de prima tinerețe. Nu prea am vazut baietei care abia si-au luat permisul la volanul unui bolid de lux. Întotdeauna m-am intrebat acasa, de unde își permite un tânăr pana in 25 de ani sa cumpere si sa întrețină o limuzina de lux.

Au foarte multă vegetație, multe păduri. Orașul in care locuim noi este inconjurat de păduri unde poți face drumeții cu bicicleta. Au drumuri pentru bicicleta peste tot si cam toată lumea are bicicleta pe care o folosește ca mijloc de transport pana la serviciu, nu doar pentru plimbare. Ceea ce e admirabil este ca bicicleta nu este mijlocul de transport al oamenilor fara posibilități, asa cum se crede inca la noi, ci oameni cu foarte multi bani merg la serviciu cu bicicleta. La noi esti de rasul unora daca nu esti in stare sa-ti cumperi o masina, sa te deplasezi.

Îmi mai plac târgurile de Crăciun care țin toată luna decembrie, vânătoarea de oua de Paste, împodobirea pomilor cu oua de Paste, grădinile zoologice si safari, parcurile de distracții, imensele outleturi, perioadele lungi de reduceri adevărate.

Normal ca sunt si lucruri care nu-mi plac aici ca doar nicăieri nu ploua cu miere. Despre ele va povestesc data viitoare.

Fricile unei mame

Frica este o emoție care ți se cuibărește la piept, printre celelalte emoții, imediat cum trece euforia veștii că vei fi mamă. Încă de când vezi cele două liniuțe apare frica. La început iți dorești să ai o sarcină fără probleme și o naștere fără complicații. La fiecare ecografie aștepți să ți se spună că totul e bine, că bebelușul se dezvoltă normal, că eventualele temeri iți sunt nejustificate. Și chiar dacă vezi și crezi toate astea, tot ți-e frică, abia aștepți să-ți ții copilul în brațe și să îl știi întreg și sănătos.

Apoi prin sementrul al doilea când burta începe să fie observată și de către ceilalți, te cuprinde o panică nebună și te întrebi cum o să te descurci să fii mamă, adică ceva ce nu te învață nimeni, ceva ce este pentru toată viața. Ai atât de multe întrebări, încât nu ți-ar ajunge o zi intreaga , sa le adresezi.
Ție frică că nu vei fi o mamă buna, ca nu te vei descurca, ca nu vei face diferenta intre multele feluri de plâns, ca nu vei avea lapte, ca nu vei știi ce să faci în situații critice și tot așa.

Apoi cu cât se apropie mai mult termenul cu atât ți se face mai frică de naștere în sine. Ți-e frică să nu i se întâmple ceva bebelușului sau să nu mori la naștere.
Nici bine nu te vezi scăpata de naștere și cu bebelușul sănătos în brațe că vin peste tine alte frici. Avalanșă de frici.
Frică că i se poate întâmpla ceva dacă plânge prea mult, frică că se poate sufoca în somn, frică de vaccinuri, frică că nu e suficient de gros îmbrăcat când ieșiți la plimbare, frică să îl scoți în spații aglomerate, frică să nu se îmbolnăvească, frică, frică.

Dupa câteva luni te mai liniștești. Dar nu pentru mult timp. Pentru că ți-e frică să nu se înece cu mâncare, să nu se lovească prea tare când învață să meargă și încasează căzătură după căzătură.
Până să fiu mamă, habar nu aveam că un copil se poate îneca. Sigur că auzisem dar niciodată nu îmi pusesem problema cu adevărat, nici măcar când eram educatoare la grupa mică. Apoi m-am confruntat cu un episod serios de înec cu mâncare și n-am putut decât să-mi arunc papucii din picioare, de disperare. Habar nu am de ce asta a fost reacția, știu doar că vroiam să fug la spital. Noroc că era Omul acasă, altfel nu știu ce ar fi fost.
Cand vad mămici foarte relaxate in timp ce copiii lor introduc bucăți de mancare imense in gura, ca abia mai pot mesteca, ma ia cu călduri. Si mai tare ma îngrozesc cand le vad nu doar relaxarea, dar uneori chiar si amuzamentul. Cred ca din clipa in care ti se întâmpla sa vezi groaza din ochii copilului tău pe cale sa se înece, nu mai poți uita niciodată si frica pune stăpânire pe tine.

Apoi fricile ce vor veni, când copilul nu mai este mic și trebuie să se rupă de lângă mamă, la grădiniță și apoi la școală.
Nu de putine ori ma întreb cum este Eva la gradinita, daca e bine, daca cineva o rănește acolo, chiar si verbal, daca se descurca in situații noi, daca se descurca cu limba. Nu de putine ori mi s-a rupt sufletul cand mi-a povestit ca a căzut sau s-a lovit si a plans si m-a strigat, dar eu n-am venit.
Fricile legate de grija părintelui vis a vis de ce anume face copilul când pleacă de acasă. Unde merge, cu cine? Drogurile, alcoolul, sexul neprotejat, iată alte frici care nu-ți dau pace nici când copilul nu mai este chiar copil.

Ma gândesc de multe ori ca dupa ce va creste Eva, ma voi mai elibera de griji, dar realizez ca nu este deloc asa. Cum poate dormi o mama liniștita cand își stie copilul plecat de acasa? La o petrece, de exemplu. Sau la un film cu prietenii. In ciuda faptului esti mulțumită de felul in care copilul tău se transforma in adult, nu ai nicio garanție despre faptul ca si alții si-au crescut copiii la fel de responsabil. Mai mult, pericole sunt peste tot si cred ca oricât de adult ar deveni copilul tău, tot un copil va fi in sufletul tău. Si nu pentru ca nu ai avea încredere ca s-ar descurca, ci pentru ca, ca mama, nu vei înceta niciodată sa simți ca trebuie sa-ti protejezi copilul si sa faci totul sa-i fie bine. Cred ca e natural sa simți asta.
Abia acum înțeleg de ce era mama îngrijorată cand ajungeam tarziu acasa, deși aveam 30 de ani.
Atunci mi se părea ca îmi subestimează varsta, ca nu are încredere in mine. Acum înțeleg si simt ca o mama, si avea dreptate sa se îngrijoreze. Eram copilul ei.

Cred ca in momentul in care ai devenit parinte, ai pierdut pentru totdeauna liniștea si luxul de s trai fara de frica. Pentru ca din momentul acela orice nu-ti mai este egal ce se întâmpla cu tine sau in lume. Din momentul ala ti-e frica pentru orice s-ar putea sa nu meargă bine si sa afecteze sau sa-ti rănească puiul.

Sau poate sunt doar eu o mama mai fricoasa? Sau toate simțim la fel?
De zeci de ori mi-a fost ciuda ca nu pot sa fiu si eu la fel de relaxata ca alte mame din jurul meu. Poate in felul acesta mi s-ar părea mult mai usor de crescut un copil, dar ma întreb, e relaxare sau inconstienta?
In unele cazuri nu cred ca e doar relaxare. Dar chiar si asa, n-as putea sa fac un tratament de inconstienta? Hmmmm, oare s-o putea?

Ce-ar fi viata fara Facebook?

Recunosc, nu sunt fara de păcat, ma număr si eu printre posesorii de cont pe Fb, dar nu abuzez. Am poze personale pe care le pot vedea doar prietenii, am cateva si cu fiica mea, cateva cu Omul, cateva de la nunta, si cam atat.
Sigur ca fiecare face ce vrea la el in ograda, postează ce vrea, poate sa abuzeze cat vrea. Dar la un moment dat devine obositor sa vad cat de tare te iubești tu cu iubi, cate buchete de flori iti aduce, ce cadouri iti face de sărbători si de ziua ta, cum iti pregătește iubi micul dejun si cafeaua. De ce ii mulțumești lui iubi pe Fb? Sunteți certați? Nu va vorbiți? Nu-i poți spune personal?
De ce am vrea sa stim si noi ce este la voi acasa? Cat de tare va iubiți? Nu e normal sa țineți asta pentru voi? Sau e aviz amatoarelor/amatorilor care salivează dupa iubi? Sau stima ta de sine are nevoie de likeuri mai mult decât de dragostea lui iubi?
Sa stii ca s-a cam demonstrat ca, cuplurile care își etalează dragostea pe rețelele de socializare stau cam prost la capitolul asta, in realitate. Asa ca, ai grija ce vrei sa ne spui de fapt…

Apoi mancarea, nu înțeleg postările in care ne arați ce grătar cu hălci de carne te așteaptă la cina, ce mic dejun sofisticat ai pregătit sau, cel mai adesea, cum arata farfuria la restaurantul x, unde te afli. Probabil asta vrei sa ne spui, ca esti la restaurant. De ce ar fi important pentru noi, muritorii de acasa? Mi se pare atat de neinspirat sa-ti pozezi mancarea si sa ne-o arați.
Ma gândesc ca ar fi o tragedie sa mănânci ceva deosebit si sa nu ai net, ce rost ar mai avea? In loc sa te bucuri de savoare si de companie, cauți compania virtuală a unor străini de care aștepți likeuri, ca altfel de ce ai mai posta farfurii cu mancare?

Cadourile de sărbători sunt si ele la mare etalare. In dimineața de dupa Moș Nicolae sau Moș Crăciun e plin Facebookul de poze cu ghetuțe pline de daruri, care mai de care, sau de brazi încărcați ochi de cutii cu surprize minunate.
Ma întreb de ce? Nu te bucura îndeajuns ca ai putut sa oferi si sa primesti un dar? Bucuria ar fi mai mare daca ar stii si cei 547 de prieteni, unii pe care nici nu-i cunosti prea bine, ce cadou ai primit tu? Daca stai sa te gândești de ce o faci, probabil nu ai un răspuns. Faptul ca si alții o fac, nu este un răspuns.
In alte condiții ne luptam sa avem intimitate si suntem indignati daca nu ni se respecta acest drept, dar pe de alta parte ne punem viata la discretia tuturor.

Cum vine vara, apar pozele cu concedii. Unde mergeți, cat stați, inclusiv la ce hotel iar apoi raportul zilnic. Poze de prim toate locurile unde mergeți, unde mâncați, unde si cat dormiți, unde va distrati. Va cere cineva un astfel de raport? Pentru ca sunteți asa conștiincioși ca pare ca vreți sa va faceți temele perfect.

Din păcate nimic nu mai are valoarea cuvenita daca nu e afișat pe Fb. Ce bucurie sa-ti mai faca o întâlnire cu prietenii la o cafenea, daca n-ai avea Wi-fi ca sa poți afișa locația unde te afli, in caz ca cineva are nevoie sa stie de unde sa te ia.
Ce rost ar mai avea dimineața de Crăciun daca n-ai avea răgaz sa postezi tradiționala poza cu brăduțul tău pe care ar fi bine sa-l împodobești in tendințe altfel te vei alege cu critici si nu cu likeuri.
Ce rost ar mai avea sa mergi in concediu daca ceilalți prieteni cu care nu prea mai tii legătura, nu ar stii pe unde ti-ai plimbat picioarele si ochișorii.
Si ce rost ar mai avea viata daca am fi nevoiți sa trăim din nou ca altădată cand nu știa nimeni nici ce ai primit de ziua ta, nici daca si ce ai mancat la pranz, nici daca iubi e grozav sau nu, nici ce viata socială ai.
Probabil ar fi o tragedie. Unora li se taie respirația numai la gândul ca asa ceva ar mai fi posibil vreodată, o asa regresie….
Din păcate dependenta de aprecierea si părerea celorlalți se instalează rapid atunci cand avem o stima de sine redusă sau cand, datorită problemelor de adaptare la viata reala pe care le avem, ne creăm un univers paralel intr-o lume virtuală unde avem succesul pe care ni l-am fi dorit in viata noastră de toate zilele. Si daca avem o zi proasta in care adunam cateva sute de likeuri, atunci parca soarele nu mai sta pitit dupa nori.
Dar hei, pe cine încercam sa păcălim? Indiferent ce arătam lumii si indiferent cum ne raspunde lumea, realitatea e una singura si poate fi la fel de minunata trăită in intimitate nu doar împărtășita.

Amintiri cu si despre alaptare

In curand se încheie săptămana internaționala a alăptării si m-am gândit sa va împărtășesc din experiența mea de mama care a alăptat si sa va spun ce am învățat din ea.
Nu am reușit sa o alăptez pe Eva decât 6 luni, dar la cat de dificil a fost începutul, ma declar mai mult decât mulțumită.
Nu m-am gândit niciodată ca alăptarea ar putea fi o problema, nu m-a prevenit nimeni ca ar putea fi altfel decât vedeam in filme, un moment minunat.
Inainte de a naște m-am documentat asiduu despre nașterea naturală, am citit foarte mult, am vazut fimulețe, documentare, am citit mărturii, am intrebat printre prietene tot ce se putea întreba. Sigur ca n-am fost nici pe departe pregatita dar am știut clar ce urma sa se petreacă.
In schimb, despre alăptare n-am citit niciun rând. Cumva m-am gândit ca voi avea timp cand ma întorc acasa si ca oricum e ceva natural care se întâmpla de la sine. De nastere mi-era teribil de frica, de alăptare nu.

Apoi a venit. Travaliul si nasterea au durat o zi, alăptarea m-a chinuit cateva saptamâni.
Imediat cum s-a născut Eva, mi-au pus-o la sân. Evident, copila, înfometată a apucat sfârcul cum s-a priceput si l-a molfăit toată noaptea. Eu speram sa dorm, ea spera sa capete ceva mancare. Amândouă am rămas cu dorința.
Prima noapte si a doua zi, totul a fost bine, nu ma durea nimic, eu credeam ca alăptez si e minunat, copila era din ce in ce mai agitata pentru ca de fapt eu nu o montam bine si ea era din ce in ce mai înfometată. Am născut luni seara si abia miercuri am cerut niște lapte pentru ca era clar ca ceva nu merge bine. Intre timp sfârcurile au început sa se resimtă, au apărut ragadele si a început teroarea.
Nici măcar asistentele, care încercau sa ma învețe, nu reueau sa o fixeze bine la sân. Si chiar daca reușeau, totul se naruia imediat cum plecau.

Îmi amintesc cum toată lumea îmi spunea ca e normal sa ma doară la început dar ca va trece in cateva zile. Cateva zile s-au transformat in cateva saptamâni.
Evident ca am încercat sa ma ung cu de toate, doar doar scăpam de dureri.
Eram îngrozită cand trebuia sa o alăptez, mai ales seara, cand, dupa baie, era efectiv disperata sa-mi apuce sânul. Il si scutura de cateva ori, cum face un pui de cățel. Adorabil gest, vazut din afara, dar pe mine ma ucidea.
Omul râdea cand ii spuneam ca îmi este frica de ea cand știam ca urmează sa o alăptez. Alăptam si plângeam cu lacrimi de crocodil.
Normal ca am vrut sa renunț de 1230 de ori in cele 2 săptămâni de chin.

Apoi, impreuna cu Omul, am căutat filmulețe pe YouTube sa vedem unde greșesc pentru ca deși citisem o gramada, deja, nu reușeam sa înțeleg unde greșesc.
Lapte nu aveam cine stie ce pentru ca daca sânii nu erau goliți cat si cum trebuie, producția avea de suferit.
Am vrut sa renunț si sa ma resemnez ca nu pot alăpta, asa cum nici mama nu a putut, gândindu-ma ca poate e ceva ereditar. Dar Omul a insistat sa nu renunț. Deși atunci l-as fi înjunghiat, mai tarziu i-am fost recunoscătoare.
M-am gândit de mii de ori ca as mai naște, deși n-am avut nici pe departe o nastere ușoară, dar nu m-as mai apuca de alăptat niciodată.

Dar apoi, intr-un final, cu ajutorul moasei care venea acasa, al Omului si al filmulețelor, minunea s-a produs, am inceput sa ma deprind cum se face de fapt.
Si da, apoi dupa ce rănile s-au vindecat, a fost exact ca in filme. Superb, sublim, de vis.

Am înțeles atunci ca acesta e motivul pentru care multe mame renunța crezând ca nu au lapte. De fapt nu este deloc asa. Lapte ar fi daca copilul ar fi fixat corect la sân. Pentru ca eu, practic, am iesit din spital dupa 5 zile cu sânii goi, fara lapte. Avusesem colostru, se consumase. Acum nu mai era nimic sau nu mai era mare lucru. Îmi dădeam seama si la pipăit ca nu erau cum trebuia.
De aceea la început alăptam 6 ore. Exact, 6 ore neîntrerupt !!!!
Sigur ca de fapt eu nu alăptam, doar credeam ca asta fac. Copila era agitata pentru ca vroia mancare, eu eram disperata pentru ca stăteam țintuită locului juma de zi. Asa ca, am fost de nenumărate ori îndreptățită sa renunț si sa cred ca alăptatul nu e de mine, ca nu o pot face si gata. Dar n-a fost asa.
Asa ca, fetelor, nu se poate sa nu puteți alăpta. Trebuie doar sa învătați sa o faceți pentru ca nu este deloc simplu. Dar exista filme, articole, scheme si desene care te învața cum trebuie fixat corect bebelușul la sân. Si e extrem de important sa va documentați inainte nu dupa, cand deja aveți răni si alăptarea devine calvar.
Pentru ca orice v-ar spune oricine, sunt dovezi clare ca alăptarea are beneficii mii, atat pentru bebelus cat si pentru voi.