Copiii vor mame fericite

mother-937038_640Am tot citit, și am simtit și pe pielea mea, că atunci când apar copiii, ți se schimbă prioritățile. Însă asta nu înseamnă că renunți la a mai fi femeie. Nu știu de ce una lume consideră că după ce devii mamă, faptul acesta ar trebui să îți fie de ajuns și viata ta ar trebui să se rezume doar la copil. Dacă îți dorești să faci și altceva, uneori ești criticată sau se crede că această nevoie pe care în mod absolut normal o ai, trădează altceva. Și anume, dorul de viață de dinaintea copilului.

Am observat două tipuri de mame. Unele care abia așteaptă să apară copilul pentru a se ocupa de el și de casă, exclusiv, asta făcându-le foarte fericite.
Statutul de mame le împlinește, fac în sfârșit ce și-au dorit, sunt mame și gospodine, excepționale, sau nu. Asta e mai puțin important.
Ceea ce contează este că ele sunt fericite. Și pentru că ele sunt fericite, și copii lor sunt fericiți.
Sunt mame a căror casă arată ca un câmp de luptă, dar pe ele nu le deranjează. Ele sunt fericite așa. Copiii lor la fel, și asta e tot ce contează.

Cealaltă categorie este a mamelor care își mai doresc și altceva pe lângă a fi mamă, fără ca asta să însemne că nu se bucură de statutul lor.
Sunt mame care nu pot accepta ca acasă să fie haos pentru că nu au timp să facă curat.
Deși se spune că mamele care au podelele lipicioase și praful neșters, au copii fericiți, în realitate nu e întotdeauna așa.
Eu, spre exemplu, nu pot trăi așa, dacă nu este curat, dacă nu este ordine. Mizeria și dezordinea îmi creează un mare disconfort și o stare de agitație permanentă, așa că nu am cum să fiu fericită. Implicit, nici copilul meu nu poate fi fericit dacă eu nu sunt. Sigur că o soluție ar fi să învăț să trăiesc în haos dar nu știu dacă ar fi o soluție sănătoasă. Atâta vreme cât cred că acesta este modelul de viață pe care vreau să-l ofer fiicei mele, nu mă pot abate de la el.

Sunt femei care deși sunt mame și asta le face fericite, își doresc un job. Sigur, unele sunt constrânse de situația materială să lucreze, dar nu toate. De ce își doresc aceste mame să lucreze?
Teoretic ele au deja un job full time. Și ce job….non stop, fără libere, fără concediu. Și atunci, de ce mai vor încă un job, pentru că pe cel de acasă nu îl va prelua nimeni, rămâne tot în sarcina lor?

Pentru că serviciul este adevărată terapie pentru minte și suflet. Mai ales dacă faci ce-ți place. Mai schimbi o vorbă despre altceva decât despre copii, socializezi, te incarci cu dor de copil și ai mai multă răbdare pentru el când te întorci acasă, îți amintești că poți face și altceva decât treburi casnice și mămiceşti.

Când stai prea mult acasă, gândești prea mult, le vezi și le analizezi pe toate. Poate că ești ocupată până peste cap, dar mintea are vreme să facă analize peste analize. Am spus-o de multe ori, statul acasă nu este sănătos. Poate că mă înșel, poate că este adevărat numai pentru mine, deși nu cred.
Așa că, părerea mea este că, pe unele mame mersul la serviciu le face fericite. Chiar dacă le răpește din timpul petrecut cu copilul, chiar dacă le istoveşte. Copiii au nevoie de timp de calitate alături de mamele lor, nu de timp mult alături de mame nefericite. Copiii nu vor mame care să se sacrifice pentru ei, ei vor mame fericite. Așa pot fi și ei fericiți.

De aceea cred că rețetele universale nu funcționează. Degeaba ți se dau exemple cu mame foarte fericite care stau acasă dacă pe tine nu asta te face fericită. Degeaba ți se dau exemple cu mame care merg la serviciu și au copii bine crescuți și îngrijiți, dacă pe tine te face fericită să stau doar cu puii tăi acasă. Asta nu înseamnă că o mamă e mai bună decât alta, nici că va crește oameni mai oameni decât alții. Înseamnă doar că suntem diferiți și datori să alegem ceea ce ne face fericiți. Pentru noi și pentru copiii nostri.

Tu de ce mănânci?

Nu mai este un secret pentru mulți faptul că Eva nu se omoară cu mâncatul. Cel puțin nu se dă în vânt după mâncarea românească, pentru că la grădiniță cică mănâncă, foarte bine chiar.

Noi nu stim ce să mai inventăm ca s-o convingem să mănânce și acasă.
Pentru că își dorește păr lung, lung ca al lui Rapunzel, i-am spus că dorinta i se va îndeplini dacă mănâncă și dacă doarme. Funcționează, dar nu mereu. Are zile, multe, în care “NU” rămâne “nu”.
Apoi i-am spus că dacă mănâncă, va crește mare.
Ea își dorește să fie mare și probabil din acest motiv le admiră pe fetele mari și își dorește să ajungă cât mai repede ca ele.
Perfect, m-am gândit, ăsta poate fi asul din mânecă!

Bineînțeles că am încercat să îi explic că trebuie să mănânce pentru că altfel se va îmbolnăvi și va merge la spital. Nu a impresionat-o prea tare, așa că am rămas la faza cu crescutul mare.

Când vedea câte o rochiță de fete mai mari, pe care și-o dorea, îi spuneam că trebuie să mai crească și ea îmi răspundea că mergem acasă și va mânca ciorbă.
Sigur ca promisiunea se evapora pe drum, dar măcar avea intenția.

Toate bune și frumoase, până zilele trecute când eram amândouă, ca doua fete mari, la masă
-Mami, tu ești mare? mă întreabă foarte serioasă
-Da, îi răspund eu, fără să intuiesc unde vrea să ajungă
-Mare de tot?
-Da, mare de tot!
-Atunci, tu de ce mai mănânci? m-a întrebat ea….

Șoferii de Logan

imageMi-au trebuit aproape 3 ani să conduc aici. Asta pentru că până să nasc făcusem deja o pauză mare, pentru că avem o mașină uriașă comparabil cu micul meu gigant de acasă, Matiz, pentru că aici nu poți parca de capul tău, pentru că mă gândeam că voi intra în panică imediat ce voi fi claxonată și pentru că îmi era frică. Când am început școala și am văzut că îmi ia jumătate de oră să merg pe jos, vioi, până acolo, mi-am reconsiderat atitudinea.

A fost greu cateva zile. Prima zi am uitat sa respir, atât de concentrată eram. Mi-era cald, mă mânca pielea, mă usturau ochii pentru că uitam să clipesc. Dar a trecut.
Apoi a fost din ce în ce mai bine cu “tancul”. Am început să nu mai intru în panică când auzeam senzorii și să mă bucur că-mi sunt de ajutor, parcarea laterală nu mai era bau bau și a început să nu mi se mai pară așa de mare mașina, ba chiar să consider că mașinile la care râvneam până de curând, sunt totuși prea mici.

Pentru că este un oraș mic, traficul este mai mult decât decent și lejer.
Nimeni nu te claxonează dacă nu țâșnești ca o săgeată la semafor, nimeni nu te înjură dacă te asiguri de 2 ori cand faci stânga, nimeni nu-ți zice nimic de mamă dacă parchezi cu încetinitorul. Și noi chiar călătorim pe distanțe mari și foarte mari cu mașina, așa că n-aș fi putut rata lipsa de civilizație dacă m-aș fi întâlnit cu ea.
Deci, toate bune și frumoase până într-o zi.

Vreau să precizez că aici Loganul este la mare căutare și este apreciat. Mulți au Logan, Duster în special. Nu am nimic cu marca, dimpotrivă sunt mândră că e mașină românească. Acasă am observat că foarte mulți dintre posesorii de Logan conduc foarte “sportiv”. Nu, nu toți, nu generalizez. M-am gândit adesea ce se întâmplă? Mașina transformă șoferul civilizat în șofer de raliu sau doar șoferii abili se orientează după Logan?
Aici nu văd prea des șoferi agitați și recalcitranți în trafic. Chiar și cu Logan, tot civilizați sunt. Aproape că îmi schimbasem impresia formată acasă.

Asta până într-o zi, cum vă spuneam, când în spatele meu a apărut un Logan.
Preț de câteva minute m-am simțit din nou ca acasă. A mers lipit de mine și îl vedeam în oglinda retrovizoare cum gesticula diverse, foarte agitat și încrâncenat, pesemne să merg mai repede.
Însă aici majoritatea merge pe limită de viteză pentru că altfel curg amenzile. Radarele sunt foarte dese. Asta mă face să cred că nemții respectă legea nu doar pentru că vor, ci și pentru că sunt obligați.

La semafor a oprit în spatele meu și a continuat să abuzeze de limbajul corpului pentru a mă face să înțeleg că sunt praf. Realizați că atunci când s-a pus verde și eu n-am țâșnit ca un iepure, s-a dezlănțuit iadul în el și a uitat să mai ridice mâna de pe claxon, deși nu eram eu prima mașină de la semafor.

Norocul lui că după semafor, eu aveam drum în dreapta și a trebuit să ne despărțim, altfel cred că ar fi făcut infarct. Pe de altă parte nu știu ce să zic pentru că, mai mult ca sigur, a dat de alt șofer la fel obsedat de limite ca și mine, poate și mai.
Și m-am întrebat, oare șoferii de Logan sunt peste tot la fel? Sau îmi era conațional, domnul? Și se purta ca acasă?

Am scăpat de “mă doare”, acum totul e urât

Prima jumătate a anului trecut a fost marcată de expresia “mă doare”.
Pe Eva o dureau toate, ale ei, dar și cele din afara ei: pătuțul, mâncarea (în special ciorba), toaleta, dușul, hainele, mersul afară, grădinița.

Când nu-i convenea ceva, o luau durerile. Pentru cei din jur, care înțelegeau, era amuzant, pentru noi nu prea. Pentru că o durea și capul și burta și piciorul și mâna, iar noi nu știam dacă e pe bune sau face parte din protest.
Slavă domnului acea perioadă a apus. Parcă îi duceam dorul la ceva timp după.

Stați liniștiti, nu am apucat să ne plictisim prea mult.

Acum suntem în plin “e urăt/ă, arunc-o/l”
Când nu vrea să facă ceva, să îndeplinească o sarcină sau să respecte programul, îmi spune că somnul e urât, să-l arunc. Baia e urâtă “uite, uite cât e de urâta, e cu Spiderman. Arunc-o acum!”
Mâncarea e urâtă, exact cum vă așteptați. Grădinița e urâtă in unele zile. Să strângă jucăriile este urât. Să se îmbrace este urât, dar și să se dezbrace este la fel de urât. Să ieșim afară este urât, dar să ne întoarcem acasă este și mai urât.
Ați prins ideea, totul este urât și cu Spiderman.

Ce-i cu Spiderman în povestea asta? Nu mă întrebați, nu știu să zic. Nici măcar nu cred că ar putea recunoaște personajul, nu-l cunoaște, nu i-am povestit de el. Nu știu unde a auzit, cert este că-i urât.

Așteptăm cu interesez următoarea perioadă, după ce vom scăpa de tot ce este urât…