Despre traiul în comun

Eu știu așa, când locuiești la bloc, împreună cu alți oameni, normal ar fi să nu te doară în cot de ceilalți. Asta înseamnă, în viziunea mea, că nu poți trânti ușile după bunul plac, că nu-ți lași copiii să țipe, să alerge și să zbiere pe scări. Mai înseamnă și că nici tu nu țipi cât te țin plămânii, din ușa blocului, după plozii neastâmpărați.
Ok, sunt copii, îi lași să se exprime liber, dar atunci când libera lor exprimare deranjează pe alții, nu mai este ok. Sau greșesc?
Poate sunt eu un fost copil cu creierul spălat, care a învățat că trebuie să-i respecte pe cei împreună cu care împarte un spațiu. De voie, de nevoie.

Am căutat un apartament la parter pentru că aici blocurile fiind mici, practic niște vile, nu există lift. Și pentru că în primii 2 ani am locuit la etaj, ne saturasem de cărat scoică și cărucior pe scări. Cu greu am găsit ceva pe placul nostru și la parter. După 6 luni am găsit ceva perfect, însă acum ne iese prin piele fiecare ieșire sau intrare în bloc a vecinilor noștri. Peretele din dormitorul nostru ne înștiințează de fiecare dată când cineva intră sau iese. Nu mai spun că suntem la curent cu programul și tabieturile fiecăruia dintre vecinii noștri.

Cei care aveți copii, care nu sunt prieteni cu somnul, îmi înțelegeți, cu siguranță frustrarea și neputința. Pentru că aici nu e ca acasă, nu poți ieși cu mahalaua de fiecare dată când nu-ți convine ceva. Și nici nu e genul meu să fac asta.
Nu sunt absurdă, știu cum sunt copiii, nici a mea nu-i mută, dar când se întâmplă de fiecare dată, în fiecare zi, cred că are de-a face cu educația și nu cu natura copilului.

Între timp eu îi spăl creierul și fiicei noastre și îi spun de fiecare dată că pe scara blocului nu se țipă și nu se aleargă ca în parc. Scara blocului nu e loc de joacă, cel puțin în viziunea.
Probabil că soluția ar fi să ne căutăm o casă unde să trăim liniștiți în sălbăticia noastră.

Actul artistic, o catastrofă

girl-791240_1920Pentru că Eva nu mai pictase de ceva vreme, m-am gândit să petrecem o după amiază de duminică cu accente artistice. Zis și făcut. Am adus toate uneltele necesare în bucătărie pentru că nu vroiam să distrugem covorul și eventual pereții din camera ei. După nici 5 minute de act artistic, bluza ei își schimbase aspectul într-unul multicolor. După ce a încercat câteva linii cu pensula, în încercarea de a picta o brânză, a renunțat și a început să picteze cu degetele.

Masa gemea sub încărcătură de acuarelă, scaunul avea și el câteva linii, și deodată, din senin, pe obrazul ei drept a apărut o linie frumos conturată de acuarelă roșie.
Cufundată profund în actul ei artistic, a ieșit cu pensula din perimetrul foii pe care o înfrumuseța și a ajuns pe brațele și coatele lu’taică-su. E inutil să precizez că ea nici măcar nu a observat.
După ce mai multe tablouri au fost create și am realizat că de fapt acuarela era mai mult pe ea și mai puțin pe hârtie, am decis să ne oprim și să meargă să se spele pe mâini, măcar.

În urma ei, eu am curățat catastrofa. Acuarelă nu era doar pe masă și pe scaunul ei, ci și pe coșul de gunoi, pe faianță și pe gresia din bucătărie. Nu mă întrebați, că nu știu cum a ajuns acolo.
În baie, altă catastrofă. Acuarela îmi zâmbea tacticos de pe marginea chiuvetei, de pe dulăpior și covoraș.

Ce a ajuns țara mea?

Am plecat de acasă de 3 ani, deja, și nu există zi în care să nu-mi fie dor. Mi-e dor de tot, până și de iarba de acasă, vorba cântecului. Nu-i fățărnicie, doar cine trăiește departe de toți ai lui, știe ce înseamnă dorul de acasă.
Nu am fost niciodată dintre aceia care vor să plece, care nu se simt mândrii că sunt români. Și atunci, de ce am plecat? Pentru că deși am 18 ani de școală nu aveam un job decent. Pentru că nu mai suportam să dau șpagă peste tot. Pentru că nu mai suportam să fiu umilită doar pentru că sunt bine crescută și nu-mi place mahalaua. Pentru că nu mă mai simțeam în siguranță. Pentru că, din păcate, țara mea nu-i poate oferi un viitor copilului meu.

Nu e zi în care să nu sper că va fi mai bine, să sper că poate cândva am să mă pot întoarce. Însă până atunci, cu mare tristețe mă uit la țara mea și ce văd?

Femei violate cu bestialitate doar pentru că niște brute, cărora li se spune bărbați, au impresia că pot face orice le trece prin mintea bolnavă sau tulburată de prea mult alcool. Brute care motivează că femeile cer să fie violate pentru că sunt provocatoare sau pentru că oricum nu mai sunt virgine.

Oameni nevinovați care ard de vii pentru că au vrut să se distreze, din inconștiența și dorința de îmbogățire a celor care trăiesc pe principiul “merge și așa”. Și chiar merg multe și așa, acasă, până ce nevinovații plătesc cu viața trezirea altora la realitate.

Cadre medicale care așteaptă “atenția” pentru a se apuca de treaba trecută în fisa postului, a postului pe care singuri și l-au ales, și care jignesc ca la ușa cortului pacientul dacă nu oferă cât trebuie. Și nu vorbesc din auzite ci din experiențe trăite alături de mama mea. Cadre medicale care afirmă cu entuziasm că până și șeful secției muncește cot la cot cu rezidenții, de parcă nu ar fi normal să se întâmple așa.

Cadre didactice care lovesc copiii și încă mai cred că educația se face cu nuiaua și cu teroarea. Am fost cadru didactic timp de 8 ani, știu cât stres este, știu cât de greu este, știu câtă frustrare acumulezi, dar când n-am mai rezistat am renunțat.
Bone care lovesc bebelușii de pe urma cărora își câștigă pâinea de zi cu zi.

Posesori de permise de conducere, pentru că nu-i pot numi șoferi, care gonesc ca în codru și fac legea pe șosele pentru că dau șpagă cui trebuie, spulberând vieți omenești. “Soferi” care mă înjurau pentru că conduceam respectând legea și râdeau de mine că vreau să parchez doar în locurile permise. Acum avem parcări dar nu sunt bune pentru că sunt cu plată!!! De parcă oriunde în lumea asta e ceva gratis….

Preoți care au uitat de cele sfinte și sunt interesați doar de capătuială, care nici o înmormântare nu ar face fără bani. Preoți care ne-au înjurat, pe mine și familia mea, în biserică, pentru că am avut tupeul să-i spunem că așteptăm de 2 ore,în stradă, să botezam un copil. Preoți, din cauza cărora copilul meu avea apă în urechi la 3 luni pentru că prea sfinția sa a insistat să-mi scufunde copilul cu capul în cazan fără a se asigura că urechile îi sunt bine astupate.

Șmecheri, fără școală, care au afaceri și angajează fraieri cu școală, ca mine, pe spinarea căruia speră să se îmbogățească și mai mult, dar care n-au auzit de respect și de remunerație decentă.

Funcționari publici care dau ochii peste cap dacă îndrăznești să-i deranjezi cu o întrebare.
Iar dacă ai curajul să îndrăznești să ai afacerea ta e și mai rău. Plătești scump pentru îndrăzneala de a refuza să dai șpagă ca să fii lăsat în pace. În mod absolut hilar, statul face tot posibilul să te determine să renunți.

Facultăți particulare care scot specialiști pe bandă rulantă, specialiști care se laudă că banii lor au ținut loc de prezența. “Specialiști” care apoi iți învață copilul în școală, care îți operează mama în spitale, care devin miniștrii și decid soarta fraierilor care n-au fost așa de norocoși în viață.

Nicăieri în lume nu curge miere, nicăieri nu e nimic gratis, dar dacă muncești și ești corect poți trăi mai mult decât decent.
Acest articol nu este nici pe departe o încercare de a-mi denigra țara, este o realitate urâtă din cauza căreia am plecat. Știu, mulți spun că noi, aştia plecații, nu facem nimic pentru țară, doar ne motivăm plecarea și așteptăm să fie mai bine.
Mulți dintre cei de acasă se plâng că s-au saturat, că nu mai suportă, dar nu fac nimic ca să iasă din situație. Eu n-am mai suportat doar să mă plâng și să aștept miracole. Eu am ales să plec.
Și nici nu generalizez, acasă încă mai sunt și OAMENI, încă mai sunt și specialiști care își fac meseria cu dăruire, încă mai sunt și medici buni, și profesori buni și oameni care te ajută pur și simplu din omenie, dar din păcate sunt atât de puțini….

Unora le merge bine, câștigă decent, sunt alături de cei dragi, vorbesc și se bucură în limba maternă, sunt fericiți. Însă jungla din afara căminului îi afectează și pe ei, dar au învățat să o accepte gândind că nicăieri nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Și da, chiar așa este, însă odată ce-ai trăit în altă lume,începi să vezi câte lipsuri are țara ta și ți-e ciudă. Ți-e ciudă că alții pot și ai tăi nu vor…..