Parenting în concediu

sandpit-762541_1920Adesea, când povestesc despre cât de greu este să crești un copil, sunt privită cel puțin sceptic. “Sigur că este greu, dar să nu exagerăm!” Cam acesta e răspunsul pe care îl aud, rar ce-i drept, dar îl citesc în ochii interlocutorul foarte des. Mai mult, afirmația mea este privită adesea ca o plângere și nu ca ceea ce este, un aspect normal al realității.
Evident că m-am întrebat de ce e atât de greu pentru mine și pentru alții, aparent, e mai ușor.

Răspunsul l-am aflat în concediu. Acolo, fiind ceva mai relaxată, am avut vreme să observ și să înțeleg. Pentru că am ales un hotel și o plajă potrivite pentru copii, am văzut multe familii cu copii și, evident, multe stiluri parentale. Cel mai des observat a fost stilul relaxat, permisiv. Copiii făceau ce doreau fără supravegherea părinților.
Părinții erau la masă, savurând deliciile culinare, senzaționalele prăjituri, degustând relaxați un pahar de vin, în timp ce odraslele lor alergau libere și fără constrângeri pe lângă piscina pentru adulți. Fie se jucau cu mingea, fie rulau în voie cu trotinetele deși nu aveau mai mult de 3-4 ani, pe marginea piscinei, seara.
Noi mâncam pe fugă, dacă mâncam, apoi ieșeam la plimbarea de seară sau la locul de joacă.
Acolo, la locul de joacă, mare veselie. Copiii, singuri, alergau în toate părțile, se jucau în spatele leagănelor, urcau cu picioarele pe tobogane, împiedicându-i pe copiii să se dea normal pe tobogan. În tot acest timp, părinții savurau mult așteptatul concediu. Într-o seară un băiețel care avusese un conflict cu un alt copil din care ieșise cam ciufulit, plângea de mama focului strigându-şi mama care era la câțiva metrii antrenată într-o discuție aprinsă cu prietenii. Cu greu a auzit și, și mai greu, s-a desprins din grup ca să vadă ce s-a întâmplat.

Într-una din zile la locul de joacă de pe plajă, leagănul în care o dădeam pe Eva a lovit o fetiță care alerga nesupraveghetă prin spatele leagănelor. Și mai mare mi-a fost surpriza când am văzut că tatăl ei, antrenat în mrejele smartphonului, m-a privit de parcă era vina mea.
Problema aceasta cu nesupravegherea copilului la locul de joacă am văzut-o în multe parcuri. Probabil pe principiul, lasă-l să se descurce singur, doar așa va învăța să-şi poarte singur de grijă. Teoretic așa este, însă e discutabil.

În sala de mese o doamnă și-a lăsat fetița, care abia învățase să meargă, singură pe jos, agățată de picioarele meselor, și a plecat preț de câteva minute bune. Asta în ciuda faptului că acolo era o vânzoleală continuă. Alți bebeluși mergeau de-a buşilea pe podea și mai degustau ce găseau pe jos,pe lângă alți copii care se tăvăleau, efectiv. Părinții mâncau relaxați, savurând concediul.

La plajă, altă distracție. Copiii lăsați nesupravegheați deja nu mai erau o noutate, însă erau și copii care veneau și luau pur și simplu jucăriile Evei și plecau cu ele. Părinții, deși vedeau, nu aveau nicio reacție. Una din jucăriile de plajă nu s-a mai întors la Eva.
Ok, nu sunt absurdă, copiii văd, vor, sunt curioși, dar asta nu înseamnă că tu ca părinte nu ai nicio reacție sau nu înapoiezi jucăria proprietarului. În lumea mea așa se întâmplă.
Să mai spun și despre copii ținuți la plajă toată ziua cu capul descoperit sau care se udau pe cap cu furtunul cu apă rece gheață? Sau despre bebeluși de 7-8 luni care mișunau de-a buşilea prin aeroport, luând distanță considerabilă de părinții lor, foarte relaxați de altfel?

Ne-am întrebat, eu și Omul, în fiecare zi, dacă lumea este defectă? Sau noi suntem defecți? Bine că mai erau câțiva părinți la fel de “exagerați” ca noi, altfel aș fi crezut că noi suntem defecți. Deși încep să fiu confuză.

De ce mi se pare greu să crești un copil? Pentru că noi o creștem singuri pe Eva. Fără bunici, fără bonă, fără prieteni, fără vecini, fără nimeni, absolut nimeni căruia să-i putem spune “poți, te rog, să stai 5 minute cu fiica mea?”
Asta înseamnă că facem totul cu Eva. 24 de ore suntem cu ea. Fără pauză.
Cumpărături facem tot cu ea după noi și uneori e obosită sau nu are chef și atunci este o mare distracție.
Mai mult, noi nu o lăsăm nesupraveghetă niciodată. Sigur că se joacă și singură, în camera ei, dar ușa e mereu deschisă și noi suntem o cameră mai încolo. Nu stăm niciodată la povești cu alți oameni, fără să o avem în vizor, mai ales când suntem afară. Chiar și așa se mai întâmplă mici accidente. Mă întreb cum ar fi dacă ne-am vedea relaxați de ale noastre. Poate și pentru că Omul este chirurg și vede atât de multe capete de copii sparte, mâini rupte și alte grozăvii, ne face să fim ceva mai conștienți de pericole. Sunt cazuri în care părinții vin cu copilul la urgență și nu știu să spună ce s-a întâmplat pentru că nu erau prezenți la locul accidentului. Și uneori este foarte important ce s-a întâmplat.

Poate ca suntem noi defecți. Probabil dacă am fi mai relaxați și am privi copilului nu ca pe o ființă aflată 100% în grija noastră ci ca pe o ființă capabilă să-şi poarte singură de grijă, nu ni s-ar mai părea atât de greu să fii părinte. Ok, copiii au nevoie de libertate pentru a explora, însă când vine vorba despre sănătate și siguranță, eu cred că nu există negociere. Poate mă înșel, este doar părerea mea. Eu cred că limitele sunt importante și copiii au nevoie de ele.
Aş vrea să subliniez faptul că nu încerc să judec pe nimeni, ci doar să expun o realitate ca răspuns la o întrebare care, personal, mă frământa.

Mamă de fată

baby-37519_640De când mă știu, mi-am dorit o fată. Cred că o femeie căreia îi place să fie femeie și își adoră feminitatea, își dorește fete, la rândul ei. Poate își dorește și băieți, dar cu siguranță se vede mamă de fată.
Eu mi-am dorit o fetiță, printre altele pentru că, în ochii mei, viața este de sute de ori mai frumoasă când ești femeie. Mai colorată, mai sensibilă, mai veselă, mai plină de iubire, mai caldă, mai completă, mai emoționantă, mai frumoasă. Și mi-aş dori ca și fiica mea să creadă și să simtă la fel. Sper să reușesc să-i arăt și ei măcar jumătate din farmecul de a fi femeie.
De aceea încerc să fiu cât mai feminină pentru că vreau să învețe de mică cât de important este pentru o femeie să aibă grijă de ea, să fie frumoasă, să fie îngrijită, să nu-şi neglijeze manichiura și pedichiura, să-şi țină părul curat și aranjat. Probabil sunt reguli de bun simț, însă eu cred că o fetiță trebuie să le vadă la mama ei în primul rând.
Când lucram în grădiniță, fetițele erau întotdeauna fascinate de mămicile feminine și îngrijite. Probabil fetele au nevoie de modele de feminitate.

O îmbrac pe cât posibil ca o fetiță, pentru că îmi doresc să învețe de mică să fie cochetă, să fie atentă la ce pune pe ea, la cum se combină culorile, să evite combinațiile chicioase, și să evite să iasă din casă oricum. Deși nu are nici trei ani, deja se uită să asorteze hainele.
Nu cred că haina îl face pe om, nicidecum! Dar cred că haina oferă informații prețioase despre ce fel de om ești. Nu eticheta ei și nici prețul, ci felul în care o porți. Dacă este curată, călcată, asortată, dacă ți se potrivește ori nu. Cred că asta spune multe despre cât valorezi tu în ochii tăi și câtă importanță dai întâlnirii unde alegi să porți o rochie sau jeans, de exemplu.

Dar vreau să știe, de asemenea, că ținuta nu este totul. Degeaba este cochetă și elegantă dacă nu este în stare să pornească și să susțină o conversație care să trezească interesul. Aspectul fizic nu te ajută mai mult de 5-10 minute. Vreau să știe că frumusețea nu valorează nimic în lipsa unui creier pe care să-l și folosească.
De aceea, i-am făcut cunoștință cu cărțile foarte devreme, pe la 4-5 luni. De aceea timpul nostru, împreună, nu este mereu relaxat, uneori o mai plictisesc și cu cifre, litere, culori și povețe.

Vreau să aibă încredere în ea, de aceea o încurajăm mereu că poate să facă orice își dorește. De aceea o și lăudăm când reușește. Cred că lauda ajută mult stima de sine, indiferent ce zic noile teorii. Mai ales că Eva este genul de copil precaut și sceptic, niciodată nu se aruncă din prima la ceva.

Eu am avut și am o relație frumoasă cu tatăl meu, și mi-am dorit același lucru și pentru Eva. Mă bucur că relația lor, a ei cu Omul meu, este foarte strânsă, deschisă și uneori chiar mai apropiată decât a noastră. Sunt lucruri pe care doar cu el își dorește să le facă.
Pentru fetițe, relația pe care o au cu tatăl lor este foarte importantă. Aceasta va fi modelul ei de relație cu bărbații. De aceea este foarte important să aibă o relație sănătoasă, plină de dragoste, sinceră și sigură.
Cred că mama este, sau ar trebui să fie, modelul de feminitate pentru o fetiță, iar relația cu tatăl ar trebui să fie etalon pentru relațiile ce vor veni la vârsta adultă.

Îmi mai doresc să aibă în permanență rezervorul de iubire plin, de aceea o iau în brațe de câte ori cere și îi spun că o iubesc cât pot de des. Pentru că îmi doresc să nu accepte niciodată o relație nepotrivită doar pentru că speră că astfel rezervorul ei de iubire se va umple. Nu vreau să caute iubirea. Vreau ca iubirea să fie în ea. Să se simtă iubită de noi și să se iubească la rândul său.

Îmi doresc să fiu prietena ei, de aceea încerc să mă abțin cât pot de tare să-i spun “ți-am spus eu” când face ceva ce-i spun să nu facă, pentru că s-ar putea lăsa cu urmări neplăcute.
Încă nu-mi iese mereu, dar lucrez la asta.
O încurajez să-mi spună tot ce face, chiar și lucrurile rele, pentru care nu o pedepsesc și nici nu o cert. Încerc să-i vorbesc mai degrabă despre consecințele faptelor sale. Probabil acum nu înțelege mare lucru, dar știu că reține ce-i spun. Și învață din faptele ei.

Alege viața! de dragul celor pe care îi iubești

De fiecare dată când spun cuiva de acasă că am programare la ginecolog, mă întreabă dacă s-a întâmplat ceva. Noi, româncele avem oroare de ginecolog mai ceva ca de o intervenție chirurgicală. Mergem doar forțate de împrejurări și atunci doar dacă chiar e musai nevoie. Fie ne este frică, fie ne este jenă, rușine, fie am avut experiențe neplăcute care ne-au făcut să evităm contactul cu cabinetele ginecologice.

Există cumva un mit tacit că mergem la ginecolog doar dacă suntem însărcinate, sau poate nici atunci. Încă mai sunt femei a căror sarcină nu este urmărită de un medic, sau care nu știu dacă au anumite probleme care pot conduce la o naștere prematură.
Un alt mit spune că doar femeile care au mai mulți parteneri sexuali și o viață dezordonată ar trebui să meargă la controlul. Din momentul în care ne începem viața sexuală, fie că avem un partener sau zece, controlul ginecologic regulat este obligatoriu.

Ne este rușine să ne dezbrăcăm de parcă am fi singurele femei pe care le vede medicului respectiv sau de parcă ne-ar privi cu alți ochi decât strict medical.
Apoi, ne este frică pentru ce am putea afla sau pentru că este oarecum neplăcut consultul in sine. Însă făcut cu regularitate, o dată pe an sau la șase luni, nu mai este atât de neplăcut, pentru că ne desensibilizăm.
Mie îmi era groază să mi se recolteze sânge. Acasă mi-am făcut primele analize la 26 de ani pentru că îmi era frică. Apoi, când am fost însărcinată, mi s-a recoltat atât de des sânge, încât nu mai aveam frică deloc. Era ceva neplăcut, dar normal.

Apoi, felul în care sunt tratați pacienții în România, ne face să amânăm momentul vizitei la medic.
Imi amintesc de un control acasă când asistenta a exclamat un mare “extraordinar” când am rugat-o să fie mai atentă, că mă doare. Aici, ginecoloaga mea își cere scuze dacă i se pare că a făcut ceva care m-a jenat prea tare.
Însă, experiența mea de “top” cu un cadru medical, rămâne cea avută cu o asistenta de la policlinica Ministerului de Interne, acum vreo 10 ani. Regret că nu-i cunosc numele.
Vroiam să mă angajez într-o instituție de stat unde era obligatoriu controlul ginecologic. Fusesem programată exact în perioada menstruației. Când am încercat să mă sfătuiesc cu asistenta despre cum ar fi bine sa procedez, aceasta m-a făcut nesimțită ca “îndrăznesc să mă prezint așa la domnul doctor” de parcă era prima dată când medicul ar fi auzit de menstruație. Reacția ei a fost mai vehementă decât dacă aș fi întrebat o bătrână creștină dacă pot intra in biserică, având in vedere starea mea.
Apoi, doamna asistentă m-a poftit cu răgnete afară. Este inutil să vă spun ce bănuți deja, am ratat participarea la concurs și implicit eventuala angajare.

Și uite așa, din motivele de mai sus, femeile din România evită pe cât posibil ginecologul. Așa se face că zilnic mor 6 femei de cancer de col uterin. Enorm! 6 femei, într-o săptămână sunt 42, 180 pe lună, peste 2000 de femei pe an. Între aceste 2000 poate fi și mama ta, și bunica ta, poți fi chiar tu.
De ce? De ce să lași să se întâmple asta când poți preveni? E in puterea ta să schimbi asta. Să oprești. Să ai grijă de tine, pentru cei pe care îi iubești, pentru copiii tăi, pentru soțul tău, pentru nepoții tăi.
Testul Papanicolau, obligatoriu de două ori pe an, depistează celulele anormale înainte ca acestea să se transforme în cancer. E adevărat că e ușor neplăcut, dar nu doare, mai ales dacă reușești să te relaxezi puțin.

Din păcate nu avem o cultură medicală. Majoritatea femeilor, trecute de 50 de ani, spun că merge regulat la control cine se știe cu probleme sau cine are anumite simptome. Însă cancerul de col nu are simptome, decât când e foarte târziu. Sau are simptome confuze.
Așa ajungem în stare de șoc când descoperim că avem hpv sau cancer. Dar cum poți fi surprinsă când zece ani la rând nu ai intrat într-um cabinet medical? Ce iți garantează că dacă azi ești sănătoasă, vei rămâne pe fel și peste 5 ani?

În perioada sarsarcinii, cât încă eram în România, la unul dintre controalele efectuate am ieșit suspectă de hpv. A fost un șoc, eram însărcinată în 3 luni deja. A trebuit să fac niște teste mai amănunțite pentru a vedea dacă pot merge mai departe cu sarcina. Din fericire, fusese o eroare, nu aveam nimic, însă groaza trăită atunci nu o doresc nimănui. Acum pentru nimic în lume nu lipsesc de la cele două controale obligatorii pe an și sunt liniștită pentru că știu că sunt bine.

Trebuie să schimbăm toate aceste mentalități greșite, să ne învățăm fetele să aibă grijă de ele prin exemplul pe care îl oferim. Trebuie să avem grijă de noi. De ce ne panicăm când aflăm că o femeie dragă are cancer dar nu facem nimic să prevenim cancerul în cazul nostru? Aud mereu femei care nu merg la medic spunând că dacă n-ai cazuri de cancer în familie, poți sta relaxată, ție nu o să ți se întâmple. Cine iți dă această garanție? Studiile efectuate? Toate au o probabilitate de eroare. Poate fi foarte mică, poate fi de numai un caz dar acel caz poți fi tu. De de să riști? Pentru 10 minute de două ori pe an? Tu când ai fost ultima datăla ginecolog?
Gândește-te bine, lasă frica, lasă jena, lasă amânările și fă-ți o programare chiar acum. Îți poate salva viața!