Fete și femei

Mă gândeam zilele trecute la diferența colosală, vizibilă, dintre fete și femei. Și nu mă refer nicidecum la vârstă, pentru că nu cred că înaintarea în vârstă te face neapărat femeie. Rememorând comportamentul meu din trecut, am realizat că și eu am fost mulți ani fată în pofida vârstei de femeie, pe care buletinul o arăta.
Cred că am devenit femeie după 30 de ani.

Fetele sunt efervescente, zgomotoase, mereu în mișcare, se agită, vorbesc tare, râd mult și mai ales dacă sunt bărbați în preajmă. Se îmbracă provocator pentru că vor să iasă în evidență. Nu știu când să tacă. Nu știu când să se retragă. Nu țin la demnitate. Rar au orgoliu când iubesc. Rar înțeleg o glumă subtilă. Sunt dependente de atenție iar distracția se rezumă la cluburi și alcool. Se plictisesc repede. Nu suportă singurătatea. Sunt foarte interesate de felul în care arată și pun un eventual refuz, când vine vorba de relații, pe seama aspectului fizic. Sunt ușor influențabile, imature, se supără repede și așteaptă să fie împăcate. Doresc să le fie ghicite gândurile. Le place să fie populare și plăcute de cât mai mulți bărbați. Fetele sunt isterice, se ceartă des și zgomotos, tot pentru a atrage atenția. Fetele se entuziasmează repede, sunt naive, pline de viață, mereu gata de o nouă aventură. Sunt responsabile doar dacă nu are cine să le poarte de grijă. Sunt interesate de etichetă. Dacă nu pot da check in din locul în care se află, preferă să mai plece de acasă.

Femeile sunt rafinate, șlefuite, misterioase. Sunt mai tăcute, mai mult ascultă și reflectează. Știu când să spună o glumă sau cum să zâmbească la glumele proaste. Se îmbracă provocator fără a fi vulgare, suscitând mai degrabă imaginația decât ochiul. Nu beau cot la cot cu bărbații și nici nu se laudă cu asta. Nu vorbesc vulgar pentru a fi mai interesante sau pentru a atrage atenția. Nu fac nimic deosebit pentru a fi remarcate, pentru că știu cine sunt și mai știu că un barbat de calitate le vor observa oricum. Femeile nu fug de singurătate și nu acceptă orice și pe orcine de frica ei. Femeile se bucură de singurătate, știu să profite de ea. Au cu ce să-şi umple timpul pentru că pun valoare pe sine. Nu sunt dependente de atenție. Nu vor să iasă în evidență, nu au nevoie de confirmări repetate pentru a avea încredere în ele. Se simt bine în pielea lor. Și se vede.

Nu-i rău să fii fată dacă vârsta și lipsa de experiență spun asta despre tine. Tinerețea are avantajele ei nete. Nu-i rău să visezi, să fii naivă, să iubești cu patos, să crezi că viața e doar distracție, să fii lipsită de experiență. Nu-i rău deloc, însă e rău să rămâi așa.
E rău să rămâi fată deși ai vârsta unei femei în toată firea. E rău să te comporți ca o fată și să te aștepți să te remarce un bărbat.

Ok, cine sunt eu să spun că e rău? Poate mă înșel, sigur sunt și excepții.
Însă, oare, n-ați văzut “femei” de 40 de ani comportându-se ca niște fetițe imature? Vi se pare a fi o imagine plăcută sau e ceva acolo care nu se potrivește?
Dar “femei” care se poartă ca niște fete și se plâng că toți bărbații de calitate sunt luați, ați văzut?

Ia-mă în brațe!

comfort-536896_640De câte ori ați cerut cuiva să vă ia în brațe? Probabil de multe ori, iar dacă n-ați făcut-o, ați pierdut o veșnicie de emoții și beneficii. Avem nevoie încă de la naștere de contactul și căldura umană. Cele care sunteți mame știți că atunci când puiul vostru a venit pe lume, plângând, doar la pieptul vostru s-a liniștit. Eu îmi amintesc cum Eva s-a oprit brusc din plâns în clipa când am strâns-o la piept. Ce senzație uimitoare, pentru mine. Cu siguranță și pentru ea.

Sâmbătă, când ne plimbam, Eva a văzut două pisici care se alergau. Când am întrebat-o de ce crede că cea de pe urmă pisică o aleargă pe prima, Eva mi-a răspuns că vrea să o țină în brațe. Cât de frumos!
Poate pisicile urmau să se încaiere sau cine știe ce conflict pisicesc disputau, însă Eva nu s-a gândit decât la ce era important pentru ea, să se țină în brațe.
Când se lovește sau o doare ceva, cere mereu “brațe la mami”. Acolo găsește alinarea de care are nevoie, în brațe.

Și nu, nu doar copiii vor să fie luați în brațe. Și noi vrem. Când ne este dor de cineva abia așteptăm să îl îmbrățișăm. Când ne bucurăm, când suferim, când plângem, când eșuăm sau când reușim, acesta este primul instinct, să ne luăm în brațe. Energia pe care ne-o dau îmbrățișările este unică în lume. Liniștea pe care o simțim într-o îmbrățișare, siguranța și încrederea că-i bine și va fi și mai bine, nu le găsim niciunde în altă parte. Uneori o îmbrățișare conține o mie de cuvinte ce nu mai au rost să fie rostite sau nu pot fi rostite.

Îmbrățișările sunt ca un medicament, alină, vindecă, liniștesc, oferă dragoste și căldură. Îmbrățișarea e ca o promisiune că va fi bine, că cineva e acolo pentru tine și că îi pasă. E un răspuns firesc plin de iubire, la o nevoie firească.
De aceea este greșit să le refuzăm copiilor nevoia de a fi luați în brațe. Atât cât vor ei, atât cât au nevoie. Mai ales când sunt bebeluși. Nu există exces de îmbrățișări. După vârsta de 1 an, o să alergați după ei să-i luați în brațe pentru că ei nu mai vor. Așa că povestea cu se învață în brațe e doar o poveste. Doar nu credeți că va vrea să stea în brațe până la adolescență?

Mă uit la Eva, seara înainte de culcare își alege un animal de pluș pe care să-l țină în brațe. Uneori îmi dă și mie unul și-mi spune că este “de ținut brațe, pentru somn”.
Iar noi, adulții, dormim mai bine îmbrățișați, măcar până adormim profund dacă nu toată noaptea.
Iar toate astea spune multe despre nevoile pe care le avem și despre cât de tare face parte îmbrățișarea din viața noastră.
Așa că îmbrățișați, îmbrățișați, îmbrățișați!
Și spuneți cât mai des “ia-mă în brațe!”

De ce scriu?

Dacă ar fi să mă iau după numărul de vizitatori unici ai blogului, categoric ar trebui să mă las de sportul ăsta.
E drept, cititori sunt ceva mai mulți, dar sunt departe de a avea un blog de succes. Când îmi sheruiesc articole oameni care sunt formatori de opinie sau au comunități, lucrurile se modifică radical. Traficul o ia razna, adesea sare de o mie de vizitatori unici, iar pentru asta le mulțumesc.
Apoi după câteva zile revin la vechiul meu număr de cititori fideli. De aici am înțeles că oamenii care intră sporadic, nu o fac pentru că le place cum și ce scriu, ci doar pentru că altcineva important pentru ei mă recomandă.

La început m-a întristat asta. De când mă știu îmi place să scriu. Aveam compuneri destul de reușite în generală iar în liceu mă pricepeam la comentarii. În facultate puteam scrie orice și oricât pornind de la un cuvânt sau o frază.
Îmi amintesc de un examen important unde am avut de făcut un eseu pe orice temă, din orice domeniu, mai puțin din filosofie. Habar n-am avut despre ce să scriu și am filosofat despre fericire. Știam că voi fi depunctată dar nu știam să scriu altfel, așa că am preferat să scriu cum știu decât să dau înapoi o coală albă. Surpriza a fost uriașă când am aflat că nu numai că nu m-au depunctat, dar le-a plăcut ce și cum am scris.

Nu spun că am vreun talent aparte, sau vreun stil carismatic, dacă pot spune așa, însă îmi place să scriu, îmi place să împărtășesc lumii din experiențele mele, din frământările mele, uneori din furia și emoțiile mele. Asta pentru că îmi place să vorbesc, mult și despre orice. Îmi place să citesc și apoi să dezbat ce am citit sau doar să povestesc. Cum aici nu am prieteni, nevoia de a vorbi este și mai mare spre disperarea Omului. Așa că scriu.

Scriu din adolescență, aveam câteva caiete și un plic mare cu multe foi umplute de gânduri, de frustrări, de întrebări, de revoltă, de resemnări. Din păcate, habar n-am ce s-a întâmplat cu ele pentru că le-am rătăcit. Mi-ar fi plăcut să le citesc cu ochii de acum, 20 de ani mai târziu. În fine, asta e. Voi citi peste alți 20 ceea ce scriu acum.
Însă acolo aveam scrisori pline de filosofie pentru profesorii care îmi făceau zile fripte.

De ce scriu? Pentru că îmi place, mă relaxează, mă împlinește. Este parte din mine. Aș fi ipocrită dacă aș spune că scriu doar pentru mine și nu imi pasă dacă sunt citită sau nu, dacă plac sau nu. Daca nu m-ar interesa să fiu citită, nu aş mai publica.
Sigur că mi-ar plăcea ca vizitatorii care intră o dată sa revină, dar dacă asta nu se întâmplă, e clar că nu rezonăm și asta e ceva ce nu se poate schimba.
Nu pot nega că am vrut să renunț de multe ori la blog. Nu, nu să renunț la a mai scrie, asta nu aș putea să fac, însă m-am gândit des să nu mai public. Să scriu doar pentru mine, pentru Eva, pentru Omul meu.
Însă apoi mi-am dat seama că nu o pot face asta atâta vreme cât am cititori. Și am să continui să public chiar dacă îmi rămâne un singur cititor fidel.
De ce? Pentru că, așa cum vă spuneam în postul despre furie, obișnuiesc să mă pun în locul celuilalt.
Eu am câțiva bloggeri pe care îi citesc cu drag, mă delectează, mă amuză, mă pun pe gânduri, mă inspiră sau pur și simplu îmi place să-i citesc. Unii scriu zilnic, alții foarte rar, iar alții nu mai scriu deloc și m-au lăsat așa, cu ochii în soare, căutând în zadar alți bloggeri care să-i înlocuiască.
Tocmai de aceea, de fiecare dată când mă descurajez, îmi amintesc de cititorii mei fideli și public pentru ei.

Așa că dacă-ți place să mă citești, spune-mi printr-un like pe facebook! Mulțumesc!

Unde dispare furia când creștem mari?

Mă uit la Eva, se joacă frumos, inventează roluri, așează prințese la masă, le schimbă rochiile, le servește cu ceai și cacao. Toate bune și frumoase și mai mare dragul să o privești, dar mai ales să o asculți, până ceva nu merge cum trebuie. O rochie nu stă bine, o prințesă se dezechilibrează și cade, ceva se întâmplă și o furtună se declanșează. Imediat se enervează, spune că nu e bine și le aruncă. După ce furia, pe lucrul devenit imperfect, a trecut, joaca reintră în normal. E din nou angelică și răbdătoare. Sigur, până la următoarea situație enervantă.
Și tot așa. Astfel încât, la finalul zilei ea nu acumulează tensiune prea multă de peste zi. Pentru că ea rezolvă atunci, pe loc, descarcă emoția puternică și merge mai departe.

Noi nu putem face așa, deși poate, uneori când nu ne vede nimeni, mai aruncăm și noi cu lucrurile care se dovedesc greu sau imposibil de utilizat.
Însă, când creștem învățăm că nu este frumos să fim nepoliticoși, să deranjăm sau să spunem mereu ce gândim.
nu este frumos să “răspundem”
Învățăm că nu este frumos să fim “obraznici” sau să ne manifestăm toate emoțiile.

Privind în urmă, cu mintea și atitudinea de acum, cred că am fost prea bine educată, prea respectuoasă, prea atentă la ce spun și fac. Și am câteva regrete. Au fost situații în care oamenii cărora le-am arăt respect, reprimandu-mi furia și înghițindu-mi toate cuvintele care fierbeau sa iasă afară, nu meritau buna mea creștere. Au fost oameni care m-au jignit sau m-au tratat incorect și cărora nu le-am putut da replica pentru că le respectam vârstă, poziția în relație cu mine, funcția. Acești oameni nu au înțeles că sunt bine crescută și respectuoasă, ci au înțeles că sunt slabă, că n-am atitudine sau că mă pot trata după bunul plac.
Iar eu am rămas cu regretul că nu mi-am apărat ideile, punctul de vedere, poziția, visurile, că nu am spus ce credeam, că nu “am răspuns” pentru că am fost învățată să nu fiu “obraznică”. Târziu am realizat că lipsită de respect și obraznică aș fi fost dacă jigneam pe cineva, nu dacă spuneam ce cred despre situația în care mă aflam. Știam ce să spun, cuvintele erau acolo, dar nu se cuvenea. Iată că acum regret. Au fost situații în care am fost nedreptățită și implicit furioasă și nu am putut lua atitudine pentru că sunt un adult bine crescut.

Furia nu dispare niciodată, doar că adulții fiind, învățăm să ne-o reprimăm, îmbolnăvindu-ne apoi de atâtea. Sigur ați auzit de oameni care mănâncă sau stau nemâncați pentru că nu mai pot de nervi. Și uite așa apar tulburările alimentare, anorexia, bulimia sau obezitatea. Furia reprimată, ascunsă, pitită sub preș aduce ulcer și cancer. Da, cancer!

Sigur că nu pot să mă tăvălesc pe covor, sau să-mi ridic fusta în cap, sau să arunc cu lucruri atunci când furioasă, cum fac cei mici. Și nici nu pot să-i spun colegului de birou tot ce cred eu despre el, decât dacă găsesc cele mai potrivite cuvinte care să exprime ceea ce cred despre el însă fără să-l jignesc. Însă și asta ar aduce efecte negative, o atmosferă încărcată la birou, pe care nu mi-o doresc.

Ne păstrăm buna creștere și facem eforturi să nu deranjăm sau să nu facem o impresie proastă, uneori cu prețul sănătății. Apoi, evident regretăm. Și visăm la o a doua șansă, promițând că vom proceda altfel, că nu ne vom mai lăsa nedreptățiți și vom spune ce, cum și când trebuie. Uneori mai primim o șansă, dar de cele mai multe ori nu.

Și-atunci ce putem face? Ce facem cu furia?
Eu scriu când sunt furioasă, sau pictez (dacă am timp) sau rup hârtii, sau vorbesc despre asta cu cineva, sau fac ordine, orice acțiune e bună. Ceva care sa-mi permită să-mi mut atenția către altceva dar în același timp să mă gândesc la ce s-a întâmplat. Să-mi reevaluez punctul de vedere și pe al persoanei care m-a înfuriat. Uneori mă ajută mult să mă pun în locul persoanei și să înțeleg că fiecare dintre noi ne apărăm punctul de vedere și nu mai ascultăm. Alteori mă calmează să trântesc lucruri, dar asta nu pot face des. Alteori mi-ar plăcea să conduc, fără țintă, dar nici asta nu pot face des.
Voi ce faceți când sunteți furioși? Ce vă calmează?

Nu plânge, nu simți!

Ieri când am luat-o pe Eva de la grădiniță, în timp ce povesteam cu educatoarea despre ce a făcut Eva peste zi, am observat un băiețel nerăbdător să ajungă cumva la dulăpiorul lui care se afla în spatele nostru.

Prinsă în discuție, nu am observat că prichindelul, cam grăsuț ce-i drept, s-a aventurat prin spatele nostru, s-a împiedicat de un picior de-al meu, și-a pierdut rapid echilibrul și a venit pe burta. S-a ridicat repede, cu plânsul în gât și buza pusă, s-a dus la dulap și și-a luat suzeta și jucăria de pluș.
Mama, care văzuse toată scena, cum și-a văzut odorul cu buza pusă, i-a spus repede “nu, nu, să nu plângi! ești bărbat!

Unui băiețel de nici 3 ani care nu-şi dorea decât suzeta și pluşul preferat i se cerea să fie bărbat. Iar bărbații nu plâng, nu? Ei nu simt. Pe ei nu-i doare. Ei nu au voie să fie sinceri, trebuie să-şi ascundă durerile.

Mi se pare atât de trist că noi femeile pretindem sentimente și emoții de la partenerii noștri, dar ne învățăm băieții să nu plângă, să nu simtă, să fie bărbați. Îi învățăm că bărbații adevărați nu au sentimente, nu au slăbiciuni, trebuie să fie duri și tari în orice situație. Chiar dacă au 35 de ani, chiar dacă au 2 ani și-un pic.