Frustrări de mamă

sad-864463_640După o pauză de o lună, de vacanță, reîntoarcerea la grădiniță nu a bucurat-o deloc de Eva. Dimpotrivă, am cam luat-o de la capăt. Sigur, nu așa ca la început, slavă domnului, dar dimineața ne despărțim în lacrimi. Să mai spun că mi se rupe sufletul? Că mă abțin eroic să nu plâng și eu? Că o încurajez, și-i spun cât de mult o iubesc și voi veni să o iau imediat cum termin cursul, adică după ce se trezește ea? Că mă simt vinovată că merg la curs și fac ceva pentru mine? Că mă simt vinovată că nu sunt doar mamă, doar a ei?

Așa că după ce închid ușa clasei, lăsând-o plângând, îmi pun ochelarii și îmi iau și eu porția de plâns, de dimineață. Apoi mă gândesc de ce trebuie să fie așa. De ce nu scăpăm mai repede de această anxietate de separare?
Știu că mamele ale căror copii stau oriunde, cu orcine, fără probleme, pur și simplu nu înțeleg de ce la noi este altfel. Și, sigur, au sfaturi nenumărate, unele bune, însă potrivite în cazul lor, nu și al nostru.

Îmi amintesc oripilarea multor doamne, unele mame dar altele nu, de la salonul unde m-am vopsit anul trecut pentru nuntă. Nu înțelegeau nici în ruptul capului cum de nu pot lasă copilul cu mama mea și de ce stă numai cu mine. Le-am lăsat să se întreacă în sfaturi, să-mi spună unde și cât greșesc, cât de mult am răsfățat-o și nu le-am vorbit despre anxietatea de separare.

Deși teoretic anxietate de separare apare în jurul vârstei de 2 ani, la noi se pare că se întinde mai mult. Asta ca o dovadă în plus că există atâta diversitate între copii. Și bineînțeles pentru că anxietatea de separare se reactivează în momente în care apar factori noi, stresanți pentru copil. Grădinița, în cazul nostru.

Sigur că teoretic știu ce atitudine trebuie să am când mă despart de fiica mea, scrie clar, răspicat, rece și impersonal în multe cărți. Însă aș vrea să o văd pe mama care vorbește ferm și cu zâmbetul pe buze copilului ei care plânge și o strigă cu toată puterea lui în timp ce-şi întinde mâinile spre ea, dornic să i se cuibărească în brațe. Vreau să văd mama care rămâne rece și atunci eu recunosc că sunt defectă. Până atunci, îmi place să cred că sunt umană. Da, umană și frustrată, dar și optimistă că vor veni și zile în care ne vom despărți dimineața fără să mă simt vinovată că sunt și femeie, nu doar mamă.

Oare universul încearcă să-mi spună ceva?

Duminica trecută, după doar patru ore de somn și 1600 km parcurși cu mașina, ne-am apucat să despachetam. Eva a vrut afară cu Omul iar eu trebuia să preiau bagajele, cărțile, cutiile cu pantofi, jucăriile, proviziile de iarnă pe care el urma să mi le dea. Ăsta e avantajul când stai la parter.
Așa că în timp ce eram în vrie, adormită dar concentrată la plasarea mormanului de bagaje, m-am gândit că n-ar strica să strâng câteva jucării aruncate pe covor, în camera Evei. Zis și făcut. Numai că fiind repezită (din fire) și grăbită, și adormită, când am părăsit camera am vrut să iau și tocul ușii cu mine. Dar nu oricum, ci cu nasul. M-am speriat așa de tare de trosnitura, încât am fost convinsă că mi-am rupt nasul. Mi-era și frică sa mă uit. Nu m-am uitat, am alergat la geam și i-am spus omului că s-a întâmplat ceva foarte rău, mi-am rupt nasul. Ar fi trebuit să-i vedeți fața. Cum naiba să-mi rup nasul când eu doar așezam niște bagaje pe un plan drept?!?
Nu era rupt. M-am ales cu o durere persistentă și o mică umflatură. Norocul meu, altfel vecinii ar fi fost convinși că am primit un feedback negativ.

După ce durerea s-a mai dus, zilele trecute, Omul a plecat să cumpere de-ale gurii cu Eva. La ieșirea din casă, mi-a cerut o sacoșă și m-am repezit, ca de obicei, să o iau din dulap. Am fost atât de entuziasmată că am găsit-o repede, încât am uitat să-mi extrag la timp capul din dulap și m-am pocnit cu ușa peste tâmplă. A doua umflatură, o altă durere.

Ieri, găteam cu geamul larg deschis. La bucătărie avem un geam imens și-mi place să -l țin deschis când gătesc. Eram desculță. De obicei port papuci în casă, însă ieri simțeam nevoia să simt ceva rece sub picioare. La un moment dat, când gustam din minunăția ce-o gătisem, am simțit o arsură cumplită în talpă, apoi o durere paralizantă. Inițial am crezut că am călcat pe ceva ce mi-a căzut ceva din lingură, apoi am realizat că de fapt călcasem pe o viespe. Nu vă puteți imagina panica pe care am simțit-o. Nu m-a înțepat niciodată o viespe și mă temeam să nu fiu alergică.
Nu am pățit nimic grav. S-a înroșit zona, s-a umflat, ieri am schipătat,azi merg normal dar durerea e încă acolo. Am înțeles că mai rămâne câteva zile, așa că va trebui să o ignor în continuare.

Acum, pe bună dreptate, mă întreb, oare universul încearcă să-mi transmită ceva? Sau pur și simplu e doar rezultatul unui exces de “cascare”? 3 accidente în nici 2 săptămâni, eu zic că-i cam mult. Nu-i așa?

Ne-am întors…

Deja a trecut o săptămână de când ne-am întors de acasă. De data asta a fost cu mai puține lacrimi. Am plâns doar pe drum puțin, aici deloc. Oare începe să-mi fie mai ușor sau mă maturizez?
Au fost trei săptămâni de foc, la propriu. Pentru noi a fost cumplit, am plecat de la 22 la 38. Șocant, la propriu.
Însă, cu toată căldura și cu trecerile nesănătoase de la aer condiționat la arșița de afară, Eva nu a fost bolnavă nici o zi. Chiar dacă s-a jucat zilnic cu apă, și destul de des avea apă în papuci. Chiar dacă a fost bot în bot cu pisici și câini. Chiar dacă nu s-a spălat pe mâini de fiecare dată când a mai înfulecat ceva. Chiar dacă noapte de noapte era transpirată din cauza căldurii care ne-a chinuit pe tot. Și totuși, în ciuda a tot, a fost sănătoasă tun.
Acum,la fix o săptămână de grădiniță, este deja răcită. De când merge la grădiniță e mai mult bolnavă, fapt ce mă făcuse să mă gândesc că o fi o fire mai sensibilă. Noroc cu experiența de acasă.

Deci, ne-am întors… la liniștea de aici, la traficul civilizat și “plictisitor”, la amabilitatea funcționarilor publici și la zâmbetul atât de des întâlnit pe fețele oamenilor.