Drama care distruge vieți

fear-299679_640Probabil că nu aș fi scris despre asta. Sunt destui cei care au făcut-o deja. Dar revolta mea față de cei care consideră că e grav un viol, dar nu-i așa mare lucru, m-a determinat să scriu. Ca și revolta față de oamenii care cred că dacă victima nu e ușă de biserică, atunci violul nu mai e viol.
Oameni buni, violul este viol și dacă victima este prostituată, și dacă victima este cea mai denaturată femeie din lume. Sau credeți cumva că dacă își câștigă existența din vânzarea de plăceri carnale, nu mai este om, nu mai are drepturi, nu mai are sentimente, nu mai are viață sau nu are dreptul să spună “nu”?
Viol este și dacă victima este soția agresorului, pentru că nici o legătură din lumea asta nu îți dă dreptul să forțezi pe cineva să facă ceva împotriva voinței sale. Nu înseamnă nu!

Mai lăsați-mă cu argumente de genul “a avut și fata partea ei de vină” Serios? Care este? Că se îmbraca sumar? Păi asta ar însemna ca toți bărbații să fie violatori, nu? Că fete îmbrăcate sumar sunt pe toate drumurile.
Sau că a intrat în vorbă cu violatorul? Sau că a acceptat un ajutor din partea lui? Asta e instigare? Și chiar dacă victima ar avea un comportament seducător, violul tot nu are justificare. Oare câți bărbați nu au fost seduși sau au avut impresia că sunt seduși, pentru ca apoi să fie refuzați. I-a transformat asta în violatori?

Să crezi că victima unui viol este vinovată e mentalitate de trib sălbatic și primitiv. Hai să uităm de omenie, de ajutor și să trăim cu toții în gardă, convinși că toți ceilalți oameni ne vor face rău. Hai să devenim cu toții suspicioși, paranoici, convinși că toți oamenii vor să ne facă rău.
Să ne învățăm fetele de mici că bărbații sunt potențiali violatori și ele trebuie să se ferească de ei? Sa nu vorbească cu ei, sa nu accepte ajutorul lor, să nu mai iasă din casă, să nu se mai urce într-un tren/taxi/mașina unui cunoscut?
Ce repercusiuni va avea un astfel de sfat asupra vieții de adult a copilei?
Argumentul că și victima are partea ei de vină, este bun de aruncat la gunoi, nu este un argument, ci o învinuire și mai mare a agresorului. Asta ce înseamnă, că agresorul nu are control, nu are conștiință, nu are discernământ, nu este o ființă socială? Sau ce înseamnă?

Am citit comentarii care susțin că violul nu este o crimă. Ba da, dragilor, este crimă! Victima nu mai este om întreg după o astfel de traumă! O parte din ea moare atunci. Moare bucuria ei de viață, moare dorința de a avea o familie, de a iubi un bărbat și de a avea încredere în el. Moare dreptul ei la un viitor ca al oricărei tinere.
Viața ei ia o întorsătură serioasă. Sentimentele de vinovăție, rușinea, stima de sine scăzută, dorința de sinucidere, neîncrederea în oameni, în bărbați în special, nu prevăd un viitor prea roz.
Violul este un eveniment catastrofal, care nu se uită niciodată.
În urma unui viol, victima are de trei ori mai multe șanse să sufere de depresie, riscul de suicid crește de patru ori, iar cel al dezvoltării tulburărilor post-traumatice ajunge să fie chiar și de șase ori mai mare, decât în cazul unei persoane care n-a trecut printr-o astfel de traumă, notează organizația Rape, Abuse & Incest National Network (RAINN). 
Să mai adaug și risc crescut de a abuza de alcool și substanțe, coșmaruri frecvente, izolare, pierderea interesului pentru activitățile normale, sentimente de mânie și de furie, anxietate, hipervigilență, stres imens, probleme emoționale?
Ce șanse mai are victima la o viață normală? Destul de puține, și cu multă terapie.
Și credeți că violul nu este crimă? De ce? Pentru că încă respiră, pentru că încă îi curge sânge prin vene? Oare doar la asta se rezumă viața? La a trăi ca o legumă?

Și ca și când nu ar fi de ajuns, victima este blamată de societate, stigmatizata, devine “violata”. Și poartă cu ea această etichetă, toată viața, mai ales dacă trăieşte într-o comunitate mică.
Iar faptul că agresorul nu este pedepsit sau scapă prea ieftin, îi arată victimei, încă o dată, cât contează ea, cât contează durerea ei, drama cu care se luptă zi de zi. Își întărește convingerea că a fost vina ei, altfel agresorul ar fi fost pedepsit cum se cuvine. De aceea, ca să evite rușinea, umilința glumele proaste, teroarea și defăimarea publică, multe victime aleg să-si țină drama ascunsă.

Gânditul în exces dăunează grav sănătății și deciziilor

judge-300552_640Întotdeauna am fost genul care gândește mult, mult, prea mult. Excesiv! Cu orice situație m-am confruntat, mi-a fost teribil de greu să iau o decizie. Rar am luat decizii cu inima pentru că totul a trebuit gândit și răsgândit de mii de ori. Întors pe toate părțile. Analizate toate scenariile, cele bune, dar mai cu seamă și cele rele. Abia apoi luam decizia.
Probabil nu vă e greu să ghiciți că nu am luat întotdeauna doar decizii bune. Și nu întotdeauna s-au întâmplat lucrurile așa cum le-am plănuit.

Parte buna este că de când sunt mamă, am observat că e de prisos să te gândești atât la toate. Lucrurile vin și pleacă și pentru toate găsești soluții pe loc. Totul trece și totul are o rezolvare atunci, pe loc, cu date concrete și proaspete, nu cu supoziții și posibile variabile.
Multe dintre lucrurile la care m-am gândit că s-ar putea întâmpla, nu s-au întâmplat deloc sau s-au întâmplat dar mult diferit față de scenariul meu. Mai soft. Și oricât de greu a fost, a trecut. Așa că nu m-a ajutat la nimic faptul că le-am gândit dinainte, ca să fiu pregătită. Sigur, nu sunt vindecată total, încă mă trezesc invadată de gânduri și analize, dar e un pas faptul că am realizat că nu e sănătos ceea ce fac. Acum știu că o fac pentru că sunt obișnuită să am control asupra lucrurilor, dar tot de când sunt mamă a trebui să accept (teoretic știam) că asta este o iluzie. Sunt multe lucruri asupra cărora nu putem avea control. Ăsta da, alt subiect de analizat.

Gânditul în exces doar iți răpește liniștea, somnul, relaxarea și neuronii. Pentru că, deși planul meu este să așez lucrurile să fie perfecte din toate unghiurile, rar s-a întâmplat așa. Dimpotrivă! Sau lucrurile au ieșit bine pur și simplu, pentru că așa s-au înlănțuit, iar stresul meu a fost realmente inutil.
Apoi încercarea mea de a face totul astfel încât să câștige toată lumea implicată, rar s-a dovedit un succes. Și apoi, am realizat. De ce sa-mi omor neuronii să fac sau să las o impresie bună oamenilor care, poate, peste câțiva ani nici nu-si vor mai aminti de mine? De ce să nu mă canalizez strict pe mine și să gândesc mai puțin cum să fac să fie bine pentru toată lumea?

Cu cât gândești mai mult, cu atât e mai greu să decizi pentru una sau alta. Pentru că întotdeauna variantele au și plusuri și minusuri. Dacă n-ar fi așa, ar fi mult mai simplu de ales. Și atunci când ești împotmolit în zeci de gânduri, ai impresia că e mult mai greu să decizi. Deși suntem tentați să alegem varianta cu mai multe avantaje, s-a dovedit că e mai bine să ne uităm la dezavantaje și să alegem varianta cu mai puține minusuri. Așa că in loc să gândești și să construiești scenarii bune și rele, e mai sănătos să iei o coală de hârtie, sa tragi o linie la mijloc și sa notezi plusuri și minusuri pentru fiecare variantă pe care o ai la-ndemână. Apoi alegi!

De ce nu este de ajuns să ai 10 pe linie?

pocket-watch-598039_640Cu siguranță fiecare dintre noi am avut colegi, de liceu sau facultate, foarte silitori, studioşi și serioși, care nu chiuleau niciodată și erau mereu dați drept exemplu. Cu siguranță ne așteptam ca acești să aibă un viitor promițător. Cu toate astea, întâlnindu-i peste ani, am descoperit că nu a fost deloc așa. Dimpotrivă, mulți s-au mulțumit cu un job într-o multinațională, în cazul fericit, sau cu un job mult sub pregătirea lor academică, satisfăcător pentru că era stabil și decent plătit.
Pe de altă parte, colegii despre care te întrebai cum ai reușit să absolve, au reușit în viață mult mai bine. Și nu mă gândesc la cei care erau copiii/nepoții /vecinii cui trebuie. Și nici la cei care aveau bani și au știut cui să-i dea. Și nici la cei care au avut noroc, pentru că norocul ți-l mai faci și singur. Mă refer la cei care au reușit, deși profesorii nu le dădeau mari șanse.
Cum e posibil așa ceva?

Pregătirea academică nu este de ajuns pentru a reuși. Și nu este nici un indicator despre cum va arata viitorul tău. Sigur că, cu cât ești mai pregătit, cu atât ai mai multe șanse. Dar dacă îți lipsesc aptitudinile necesare pentru a reuși, totul e degeaba.
În primul rând trebuie să știi foarte clar ce vrei, cum vrei să arate viața ta, ce ești și ce nu ești dispus să faci pentru asta. Dacă nu știi ce vrei, orice aduce bani pentru supraviețuire este bun. Însă nu este așa. Pentru că nu poți face prea mult timp ceea ce nu-ți place. Pentru că dacă nu ești fericit degeaba ai bani.
Dacă știi ce îți dorești, cu siguranță vei observa și oportunitățile care se ivesc, pentru că universul lucrează întotdeauna pentru noi.

Apoi îți trebuie curaj. Curaj să profiți de oportunități. Curaj să riști, să încerci, să pornești. Curaj să profiți de ceea de ai, curaj să îți ceri drepturile, să tinzi către o viață mai bună. Curaj să nu stai prea mult pe gânduri. Foarte mulți oameni care au idei și potențial să reușească, nu fac nimic pentru că gândesc și analizează prea mult. Gândesc și analizează posibile obstacole cu care s-ar putea confrunta dacă îndrăznesc să riște. Și uite așa, tot gândind și analizând și făcând planuri și scheme, timpul trece cu tot cu oportunitate.
Îți mai trebuie curaj să ieși din zona de confort, să faci lucruri cu care nu te simți confortabil la început, să te pui în situații stânjenitoare și să găsești soluții pentru a ieși din ele. Pentru că totul are o rezolvare, mai puțin moartea.

Îți mai trebuie ambiție. Multă ambiție. Fără ambiție vei fi mereu gata să renunți. Fără ambiție vei găsi mereu scuze și explicații pentru eșecul tău. Ambiția te ajută să mergi mai departe atunci când nimeni nu crede în tine și nici nu-ți dă șanse.
Îți mai trebuie și toleranță la frustrare. Asta te va ajuta să nu renunți după primul eșec și să nu te sinucizi dacă ai investit tot și ai pierdut.

Atitudinea trebuie să fie a unui învingător, nu a unui umil executant, bucuros că cineva îi acordă credit. Nu, tu ești valoros prin existența ta și asta trebuie să se vadă în felul în care vorbești, privești, te îmbraci. Tu trebuie să-ți acorzi importanța pe care aștepți să o primești de la ceilalți.

Apoi e bine să fii sociabil. Degeaba ești un geniu dacă preferi să stai izolat și să fii mereu în gardă, sau să te ții departe de discuțiile frivole pe care le poartă ceilalți. Probabil că ești mult deasupra acestor discuții, dar dacă nu socializezi nu ai cum să afli și să profiți de oportunități și nici nu ai cum să îți faci relații. Dezvoltarea și întreținerea relațiilor este foarte importantă, indiferent de domeniul în care alegi să faci carieră.

Pentru a reuși nu este de ajuns să ai un scor ridicat la testele de inteligență. Și inteligența emoțională e la fel de importantă. Și cea financiară. În viață nu este ca la examenul de statistică. Viața te întrebă din tot, nu doar dintr-un domeniu, cel din care ai tocit până s-a crăpat de ziuă.

Carisma, umorul, bunul simț, punctualitatea, seriozitatea, decența, discreția, eleganța sunt la fel de importante.
Din păcate școala nu pomenește nimic de cele de mai sus, dimpotrivă ne implementează încă de la început ideea că dacă vei știi cât mai multe comentarii, cât mai multe orașe în ordinea numărului de locuitori și vei rezolva cât mai multe integrale, toate acestea îți vor aduce 10 pe linie, și la școală și în viață.
Însă, surpriză, iată că realitatea ne arătă că nu-i deloc așa!

De ce este atât de greu să scăpăm de dependențe?

shoes-93756_640Cu toții avem dependențe de toate felurile, una sau mai multe, la un moment dat în viață. Dependența este o obișnuiță devenită inconștientă, un atașament de ceva sau cineva.
Unii dintre noi nu scăpăm niciodată de ele, fie le înlocuim cu altele, fie credem că le-am învins pentru ca apoi, ceva sau cineva, să le reactiveze. Fie că este vorba despre mâncare, sex, dragoste, jocuri de noroc sau pe calculator, droguri, țigări sau muncă, dependențele pun stăpânire pe noi și cu greu reușim să ne descotorosim de ele. E greu dar nu imposibil.
De ce este atât de greu? Pentru că dincolo de starea plăcută, de confort și relaxare, pe care o dau dependențele, și care, implicit le și întreține, cel mai greu este să ne schimbăm stilul de viață.

Să ne imaginăm cum arată viața unei persoane dependente de jocuri pe calculator. Vine de la serviciu, în cazul fericit, și abia așteptă orele de relaxare din fața calculatorului. Ca să își învingă dependența, ar trebui să găsească o altă activitate care sa-i umple timpul respectiv. Dar nu orice activitate, ci una care sa-i ofere aceleași trăiri și aceeași doză de relaxare.

În cazul dependenței de țigări, a renunța nu înseamnă numai a nu mai fuma, înseamnă și a renunța la toate activitățile care erau însoțite de țigări. Înseamnă să stai departe, cel puțin o vreme, de toate activitățile care făceau parte din viața ta și care ar putea declanșa nevoia de a fuma.
Cum ar fi ieșirile cu prietenii fumători, cafeaua de dimineață, vorbitul în exces la telefon și multe alte situații acompaniate, de obicei, de țigară. Asta înseamnă că ar trebui să îți umpli timpul cu alte activități plăcute, care să nu îți accentueze frustrarea că nu mai poți fuma.

Să învingi dependența de mâncare, înseamnă să înlocuiești obiceiul de a mânca pe fond emoțional cu un alt obicei, mult mai sănătos. Cum ar fi, să scrii despre ceea ce simți, de exemplu. Iar noul obicei ar trebui să aibă același efect, la nivel emoțional, să te facă să te simți mai bine. Dar asta nu-i deloc ușor.

Dependența de dragoste e și mai greu de înlăturat. Asta presupune să înveți să trăiești din nou singură, să îți găsești noi preocupări, la fel de plăcute, de a petrece timpul liber. Mai presupune să iei decizii singură, să mănânci singură, să te plimbi singură, să faci totul singură. Deodată. Să schimbi totul, pentru că atunci când o astfel de relație se termină, totul se schimbă.
Sigur că acesta este cel mai neplăcut lucru. Și sigur că revolta fizică, psihică și emoțională nu întârzie să apară. Pentru că schimbarea stilului de viață înseamnă un disconfort, la început. Înseamnă ieșirea din zona de confort, înseamnă adaptare la ceva nou, înlocuirea a ceva ce era perceput ca fiind plăcut de către creierul nostru (chiar dacă distructiv, adesea) cu ceva perceput ca fiind mai puțin plăcut sau deloc plăcut.

Când îți schimbi stilul de viață trebuie să renunți la obiceiuri, la rutină, la tot. Trebuie să pui altceva în loc. Trebuie să începi să trăiești altfel. Și asta e cel mai greu, pentru că nu știi cum, la început. Iar asta te face să te simți tare stângaci în viața ta, și tare inconfortabil. De aceea, atâtea recidive, pentru că e mult mai ușor să revi la ceva cunoscut, la ceva familiar, și care s-a dovedit plăcut, pe moment, în atâtea situații.

Vestea bună este că orice obicei nesănătos poate fi învins în 21 de zile, cu condiția ca un nou obicei sa-i ia locul. Asta înseamnă că în locul comportamentului distructiv trebuie să pui altceva, un comportament sănătos și să repeți acest nou comportament, zilnic. Apoi, chiar dacă la început vor exista recidive, faptul că ai reușit o dată este dovada că poți, că dependența nu este mai puternică decât tine.

Dacă ai carte, ai parte de schimbări bruște de atitudine

bookshelf-791011_640Ieri am avut interviul pentru cursul de integrare. Da, în sfârșit, sosise momentul mult așteptat.
Nu aveam emoții, pentru că știam că este o formalitate și pentru că știam să răspund la întrebările pe care ar fi putut să mi le adreseze. Și mai știam că la mine acasă, am făcut mereu o impresie bună.

Emoții mai mari aveam în privința ținutei. Nu vroiam ceva prea pretențios, dar nici prea casual. Nu vroiam să fiu nici prea deosebită față de ceilalți candidați, dar nici ca și când ar fi fost o întâlnire oarecare. Așa că am ales o rochie albă, de bumbac, balerini și poșetă bej. De vară, clasic, elegant și discret.
Nu mare mi-a fost surpriza să descopăr candidate îmbrăcate în bermude și șlapi. Ok, recunosc, era foarte cald, dar niciodată nu poate fi atât de cald încât să mergi la un interviu, chiar și la unul care e mai mult o formalitate, îmbrăcată de parcă erai în drum spre piscină.

Probabil nu este nevoie să spun că se observă imediat atitudinea zâmbitoare și binevoitoare a oamenilor când văd că dai mai mult de doi bani pe întâlnirea cu ei. Nemții sunt, în general, foarte politicoși și zâmbitori, dar devin și mai și, dacă porți haina potrivită. Și nu mă refer nicidecum la haine de firmă sau de mulți bani, ci la haine decente, adecvate locului în care te afli.

Discuția a fost una relaxată, destul de scurtă, și formală. Doamna cu care am vorbit a fost drăguță, a încercat să vorbească cât mai simplu și clar posibil, ca eu să pot înțelege cât mai mult. Totul s-a schimbat pe final când a aflat că sunt psiholog. Reacția ei a fost de milioane. A devenit deodată și mai drăguță și mai pisicoasă, mi-a promis chiar și un job la finalul cursului.
Este prima dată când mi se întâmplă așa ceva, deși Omul îmi povestește foarte des cum se schimbă atitudinea oamenilor când aud că este medic.
Nemții sunt foarte politicoși dar nu dau pe dinafară de bucurie că țara lor e plină de imigranți. Și nu-i condamn pentru asta. E de ajuns să trăiești o vreme aici ca să înțelegi de ce.
Însă când aud că ai carte și o meserie care lor le este de folos, devin deodată excesiv de amabili și serviabili. Dacă vrei să închiriezi sau să cumperi ceva pentru care există mai mulți doritori, devii din start favoritul lor.

Recunosc că este un sentiment foarte plăcut, care face să merite fiecare noapte nedormită din sesiune. Și nu numai. Și mă face să acord credibilitate, pentru prima data, proverbului “dacă ai carte, ai parte”.
Păcat că la mine acasă nu mai e de mult de actualitate. Probabil că acolo e mai greu pentru că toți au carte, rar găsești un tânăr care să nu fie licențiat în ceva.