Scrisul e pură terapie

Nevoia de terapie este încă foarte controversată în România. Atâta iți trebuie să îi recomanzi cuiva terapia că se și gândește că l-ai făcut nebun. E drept, s-au mai clarificat lucrurile în ceea ce privește diferența între psiholog și psihiatru, dar încă mai sunt oameni care cred că terapia este pentru cei bolnavi mintal. Iar alții cred că terapia este o mare prostie și că nimeni nu te poate vindeca doar cu vorbe, e nevoie de medicamente. Doar ele dețin această putere, restul e o păcăleală.

Nu cred că există persoană care de-a lungul vieții să nu fi avut măcar o dată nevoie de terapie. Sunt momente grele pe care le-am depăși mai ușor dacă am beneficia de suport psihologic. Dar pentru că reticența e încă mare, bugetul mic și cu greu găsești un psiholog realmente bun, cei mai mulți preferă să nu ia în calcul terapia. Pentru aceia care își doresc terapia, dar din varii motive nu pot apela la ea, recomand scrisul. Da, pur și simplu scrisul. Există deja numeroase studii care au dovedit puterea terapeutică a scrisului. Și nu doar pentru sănătatea psihică ci și pentru cea fizică.
books-690219_1280
Scrisul te ajută să îți menții gândirea ageră, să faci conexiuni rapide, să te exprimi cu mai multă ușurință. Te eliberează te stres, te ajută să te descarci emoțional, să externalizezi emoții care te macină și care ți-ar face rău dacă nu le-ai exterioriza. Scrisul te ajută să temperezi tensiunile, să te eliberezi de emoțiile puternice, pozitive sau negative.

Când ți se întâmplă ceva extraordinar ești atât de fericit încât ai vrea să povestești tuturor. Scrisul iți oferă această ocazie, să așterni pe hârtie ceea ce simți și să păstrezi peste vreme.
Scrisul te ajută să depășești mai ușor o traumă, să să te vindeci mai repede.
Ba mai mult, scrisul ajută și sistemul imunitar. Înăbușirea și reprimarea emoțiilor duce întotdeauna la tot felul de afecțiuni. În schimb, scrisul emoțional, despre evenimente care te marchează, te ajută să le depășești mult mai ușor.
Mai mult, recitirea gândurilor, după o vreme ne ajută să ne amintim că am trecut prin perioade dificile și am supraviețuit, iar asta nu face altceva decât să ne crească stima de sine, să ne ofere un exemplu clar că putem depăși o situație grea.
A scrie despre ceea ce simți, ce te apasă, ce nu-ti dă pace este ca și când ai face o confesiune unui “prieten” dispus să te asculte mereu și să nu te critice niciodată. Sigur că izolarea nu este bună și nu vă recomand să aveți numai astfel de “prieteni”.

Vă recomand să începeți să scrieți atunci când vă aflați într-un impas, despre orice vă vine. Nu trebuie să aveți o coerență la început, scrieți pur și simplu. Veți vedea că gândurile dau năvală și dacă la început par fără fond, în scurt timp vor prinde sens. Vor apărea și conexiunile și întrebările retorice de care aveți nevoie.
20 de minute de scris pe zi sunt pură terapie. Vă poftesc să încercați, măcar experimental. Vă garantez că merită!

Grădiniță dulce amăruie

Dintre toate durerile, aceea de a-ti vedea copilul suferind, cred că este cea mai mare. De două săptămâni aproape fiecare dimineață e un calvar pentru amândouă.
lego-708089_1280
Adaptarea la grădiniță, căci despre asta este vorba, merge prost. Ceva mai bine, dar încă prost. Săptămâna aceasta se încheie cea de-a doua lună de când încercăm să o acomodăm pe Eva cu grădinița. E drept a mai și lipsit.
Încă merge prost. Din trei motive bănuiesc eu. Pentru că nu înțelege limba și nu o vorbește. Ea vorbește foarte mult pentru vârsta ei dar numai română. Așa că degeaba îi explică educatoarea că mama se întoarce dacă ea nu înțelege nimic.
Al doilea motiv ar fi că nu este deloc obișnuită cu alți oameni în afară de noi doi. Cu excepția a două-trei săptămâni pe an, rar mai mult, ea este numai cu noi. Și asta pentru ca aici nu avem pe nimeni. Nimeni nu ne deschide ușa și nici noi pe a altora. Lucrul ăsta se vede acum când oameni străini de familie încearcă să interacționeze cu ea. Iar al treilea motiv este legat cumva de al doilea, Eva este teribil de atașată de noi, îndeosebi de mine. Noi două nu ne-am despărțit niciodată din clipa în care s-a născut, am fost 24 din 24 împreună. Și nu pentru că așa ne-am propus ci pentru că atunci când ești departe de toți ai tăi și nu există nici un ajutor, ești obligat să fii doar tu non stop cu copilul. Sigur, se ocupă și omul dar el mai trebuie să se ducă și la serviciu.
Așa că refuzul ei de a se desparți de noi pentru câteva ore este de înțeles. Totul era bine și frumos și deodată noi o ducem într-un loc cu oameni străini care vorbesc o limbă pe care ea o auzea doar când mergeam la medic. Sigur că îi este greu să rămână fără mine când nu am plecat nicăieri niciodată fără ea.
Ceea ce este frapant pentru noi este că întotdeauna a fost foarte atrasă de copii și dornică să se joace cu ei și ne așteptam să se bucure de experiența grădiniței. Ne gândeam că nu vor conta foarte mult cele două educatoare având în vedere mulțumea de copii cu care se va putea juca. Pana acum a mai interacționat cu copii, s-au jucat, toate bune și frumoase. Aici însă nu. Dacă mami pleacă, nimic nu o mai interesează. Nici copiii, nici jucăriile, nici măcar toboganul, noua ei pasiune.
Pentru că aici sistemul presupune ca în perioada de acomodare, de 2 ore pe zi, să stai cu copilul în sala de grupă, atâta vreme cât sunt acolo e bine. In ultima vreme, in ultima jumătate de oră ies pentru ca ea să se obișnuiască să stea singură acolo. Jumătatea aceea de oră este o eternitate pentru ea. Nu că mie mi-ar fi mai ușor. Cel mai greu îmi este când o las plângând, întinzând mâinile ei mici după mine și implorându-ma cu privirea și vocea ei de pui să nu plec și să o iau brațe. Abia îmi stăpânesc plânsul până ajung afară. Când lipsesc plânge. Fără să se joace, fără să o intereseze nimic în jurul ei. Plânge și mă așteaptă. Când revin se calmează instant și repeta “a venit mama, a venit mama”. Apoi, acasă, vrea să o țin brațe câteva zeci de minute ca sa-si încarce bateriile cu iubirea de mamă, apoi funcționează ca un copil fericit pentru tot restul zilei. Aparent neafectat de ceea ce se întâmplă dimineața.
Ceea ce este trist și amuzant este că deși suferă cumplit în lipsa mea, când o întreb dacă mergem și a doua zi, răspunsul ei este “da”, ca și când deja a înțeles că este un rău necesar.
Ca fost cadru didactic și ca psiholog știu ca pentru unii copii adaptarea la grădiniță este mai dificilă. Ca părinte însă este mult mai greu. Nu îți dorești decât ca fiecare zi de suferință să fie ultima. Și pentru prima dată realizezi că nicio durere de până acum nu a durut așa.

Va mai conta peste un an?

Ți s-a întâmplat să fii părăsit vreodată? Să fii mințit? Înșelat? Trădat? Să-ți pierzi jobul dorit? Să te cerți cu un prieten? Să ascunzi o notă proastă de părinți? Să ratezi admiterea la facultate? Să afli că tocmai te-i pricopsit cu o restanță? Să rămâi fără bani și încă să mai ai datorii? Ai simțit vreodată că ești într-o situație fără ieșire?
Nu de puține ori avem impresia că ceea ce tocmai ni se întâmplă este cel mai rău lucru posibil, pentru ca mai apoi să realizăm că nu este deloc așa. În fața unui lucru neplăcut ne blocăm și de multe ori nu realizăm că nu e un capăt de țară ceea ce tocmai ni s-a întâmplat.
city-593145_1280

Cu toții primim lecții din care trebuie să învățăm. Cu toții învățăm că iubirea nu este doar lapte și miere, că uneori ne însoțim de oameni care nu ne pot fi alături până la capăt. Cu toții simțim trădarea pe propria piele. Cu toții suntem concediați sau suntem nevoiți să renunțăm la un job care ne aducea satisfacții. Cu toții avem și zile sau perioade proaste când simțim că viața e nedreaptă cu noi, că nouă ni se întâmplă toate relele și că nu se întrevede nici un firicel de speranță la orizont. Și cu toate astea, viața nu e doar nedreaptă, deși avem zile în care credem asta.

Sunt situații în viață când chiar suferim pierderi de neuitat, pierderi care lasă urme adânci însă de cele mai multe ori ne lamentăm pentru lucruri care chiar nu sunt importante, deși la momentul acela ni se pare că trăim o dramă. În timp, unele din dramele trăite, se dovedesc a fi lucruri bune de fapt, care ne schimbă radical viața în bine. Cum ar fi despărțirea de un iubit nepotrivit, concedierea de la un job pe care oricum îl uram, pierderea unui amic care nu-mi era prieten sincer sau mutarea într-un loc care va aduce noi perspective.

Ideal ar fi să nu consumăm prea multă energie pentru toate fleacurile cu care ne întâlnim în viața. Ușor de spun, greu de făcut. Cum facem diferența între un fleac și ceva realmente serios? Răspunsul la întrebarea “va mai conta asta anul viitor?” cred că face diferența. În general ne consumăm pentru lucruri care chiar nu merită, pentru bârfe, pentru că nu ne stă bine părul intr-o zi importantă, pentru că nu am oferit sau primit cadoul potrivit, pentru că n-am făcut destule poze în concediu, pentru că suntem singuri de sărbători într-un an, pentru că și pentru că…..
Multe dintre lucrurile care ni se întâmplă, chiar și cele mai serioase decât cele enumerate mai sus, în esență sunt chiar din categoria celor care nu mai contează peste o vreme.

Si pentru că viața nu e niciodată albă sau neagră, ci plină de nuanțe de gri, mai sunt și situațiile care aparent nu vor mai conta anul următor dar care ne sunt catalizator în dezvoltarea personală. Cum ar fi momentul în care sătul de jobul tău neapreciat, decizi să fii independent profesional și chiar iți iese, mult mai bine decât te așteptai. Sau momentul în care ratarea admiterii la facultate te ambiționează să tragi mai tare și să te bucuri de succes anul viitor.

Din păcate evoluția înseamnă părăsirea zonei de confort și asta presupune anumite renunțări, anumite sacrificii. Mai presupune adaptarea la situații noi, frustrare multa și răbdare. Dar nu se poate altfel. Însă la capătul acestui drum “noul tu” îi mulțumește “vechiului tu” pentru curaj și îndrăzneală. Acestea sunt situațiile în care atunci când privești în urmă realizezi că situația cu care te confruntai atunci a contat enorm pentru evoluția ta și că în lipsa ei te-ai fi aflat în același punct, poate.
Așa că data viitoare când trăiești o “dramă, întreabă-te dacă peste un an va mai conta ceea ce ți se întâmplă azi. Și încearcă să vezi problemele ca fiind oportunități și motive pentru a-ți depăși condiția din prezent.

La ce renunță femeile pentru dragoste?

Foarte multe femei, nu toate, atunci când se îndrăgostesc, încep să se schimbe pentru omul pe care îl iubesc. Își doresc atât de tare o relație sau relația aceea, încât sunt dispuse să renunțe la multe. Fie pentru că le-o cere el, fie pentru că așa cred ele că ar fi mai bine pentru relație.
Efectul nu este chiar cel așteptat. Sigur că mai sunt și excepții, însă puține. De obicei, fie el le reproșează că nu mai sunt femeile de care s-a îndrăgostit, fie ele suferă în tăcere după lucrurile pe care le-au pierdut sau pe care, deși și-ar dori, nu le mai pot face.
cartoon-313484_1280

Dacă domnul e cam nesigur și gelos nu-i cade bine ca ea să aibă un job care presupune călătorii multe și interacțiunea cu oameni noi în fiecare zi. De asemenea nu-i convine nici că ea pleacă la job ca scoasă din cutie.
Azi așa, mâine la fel, poimâine lucrurile se schimbă. Ea începe să fie mai puțin cochetă, mai puțin exuberantă, mai puțin deschisă, mai puțin independentă, mai puțin încrezătoare. Fie pentru că așa alege ea, pentru bunul mers al relației, fie pentru că începe sa-i sugereze el.
Sigur că povestea se aplică și dacă ea își dorește un job care nu este pe gustul lui. Pentru a păstra relația, ea alege să renunțe deși poate este un vis de-al ei. Și nu, nu mă refer la joburile care ar putea afecta relațiile.

Tot pentru dragoste, femeile renunță la prieteni, mai ales dacă aceștia nu sunt pe gustul lui sau dacă el crede că răpesc din timpul relației. Sigur că este normal ca lucrurile sa se schimbe puțin atunci când începi o relație, grupul de prieteni trece pe locul doi. Însă chiar și așa, există timp și pentru prieteni și chiar e indicat să îi păstrezi aproape. Sunt lucruri pe care fetele simt nevoia să le vorbească intre ele și indiferent cât de tare te împlinește o relație, întotdeauna rămâne loc și pentru o cafea cu prietenele.

Pentru dragoste, femeile renunță chiar și la vise. Fie pentru că nu mai gaseste timp, investind totul în relație, fie pentru că el nu le încurajează să nu renunțe, nu le susține visul.

Tot pentru dragoste femeile fac copii, deși nu își doresc, dar îi fac pentru el. Și invers, renunță la copii dacă el nu își dorește. În realitate, mai corect ar fi să renunțe la relații. Este clar că omul acela nu este potrivit pentru ele. Copiii sunt ceva foarte serios la care nu poți renunța pentru că ți-o cere cineva, și nici nu ar trebui sa-i ai daca nu ți-i dorești.

Femeile renunță la familie dacă aceasta nu este pe placul lui sau dacă nu este de acord cu relația lor. Chiar și când familia are motive întemeiate să nu agreeze relația, femeile preferă să uite de ei și să trăiască fericite lângă alesul inimii. Însă sunt puține cazurile când familiile se înșeală și femeile rămân fericite în cuplul lor până la sfârșit.

Principiile sunt un alt aspect de care femeile se leapădă cu ușurință, încercând să croșeteze altele mai în acord cu principiile lui. Sau, deși la început își prezintă și își susțin valorile în care cred, ușor, ușor renunță la ele de dragul lui și al relației.

De ce e greșit să facem toate acestea?
Pentru că din start, faptul că trebuie să renunți la ceva pentru o relație, nu este un lucru bun. Sigur nu vorbesc de renuntarea la lucrurile rele sau la vicii, fapt ce ti-ar aduce beneficii. Vorbesc de lucrurile normale din viața ta, lucruri care îți aduc bucurie, satisfacție. Atunci când el se îndrăgostește de tine, tu ești produsul tuturor celor de mai sus iar el te place așa cum ești, se simte atras de tine și își dorește o relație cu tine. Dacă începi să schimbi și tu te vei schimba. Oare el te va plăcea mai mult. Uneori da, dar asta înseamnă că el își dorește o relație cu o femeie modelată de el, fără voință proprie. Tu ce îți dorești? Oare aceste relații în care el, Pygmalion, te transformă după bunul său plac țin până la capăt? Uneori da, dar nu din iubire, ci pentru că ea, așa transformată, nu mai știe că poate fi și altfel, deși îi este dor de cea de odinioară. Mă înșel?

Cred că sunt foarte puține situațiile în care e cazul să renunțăm la ceva pentru dragoste. Cred că într-o zi apare cineva care să te placă fix așa cum ești, cu jobul tău, cu prietenii tăi, cu principiile și visele tale, pentru că îl completezi atât de bine.

Ca o fată

Atunci când ți se spune că faci ceva ca o fată, acest lucru este perceput ca fiind o jignire. E rușinos să alergi ca o fata, să arunci mingea ca o fata, să te bucuri ca o fata etc. De ce? Nu e oare normal ca fetele să se comporte ca fetele?
Nu înțeleg de ce a face lucrurile ca o fată e ceva jignitor. E normal să fim diferiți și să facem lucrurile diferit. De ce și-ar dori o fată să fie băiețoasă, să facă lucrurile în felul masculin?
Ni se pare deplasat ca un băiat să își dorească să croșeteze, dar ni se pare mai mult decât normal ca o fată să se înroleze în armată. Dimpotrivă credem că sunt misogini cei care nu consideră armata pentru fete.
Un barbat pe tocuri este penibil dar o fata cu bocanci bărbătești este chiar cool. Și lista poate continua lejer.

child-476506_1280

În ultimul timp am observat o masculinizare excesivă a femeilor. De ce nu ne mai mulțumește statutul nostru? Cui vrem să demonstrăm că putem fi și femei și bărbați în același timp? Chiar și în gospodărie, femeile care fac treburi bărbătești sunt văzute ca fiind grozave. E chiar rușinos să spui că nu poți face ceva, că e treabă de barbat. Oare era greșit înainte când fiecare avea rolul său bine determinat? Să înțeleg că rolul bărbatului rămâne doar cel de procreere?
Ne-am dorit atât de mult emanciparea încât acum, se pare, că nu mai putem să ne oprim.
Am întâlnit multe femei care si-ar fi dorit să fie bărbați și mă întreb, de ce este masculinitatea atât de râvnită?
Întotdeauna mi-a plăcut să fiu femeie și să mă bucur de tot ce înseamnă asta. Să fac lucrurile ca o fată, să mă îmbrac ca o fată, să râd ca o fată, să plâng ca o fată, să fiu emotivă, să fiu 100% fată. Și sper ca fiica mea să simtă la fel pentru că noi așa o creștem, să fie mândră că e fată.

Chiar și băieților care plâng, unele mame le spun să nu mai plângă, că doar fetele plâng. De parcă exprimarea emoțiilor ar trebui să fie ceva specific feminin. Poate de aceea multe femei se consideră mai femei dacă nu-si exteriorizează emoțiile, cred că asta le face mai puternice și mai puțin aparținătoare ale sexului slab.

Și apoi nu știu dacă bărbații chiar se dau în vânt după femeile “barbate”. Poate cei care au fost crescuți de o mamă care nu s-a simțit bine în pielea ei de femeie sau cei slabi care își caută femei care sa-si asume responsabilități în locul lor. Oricât de cool ar fi o femeie care se îmbracă și se poartă ca un bărbat, până la urmă bărbații iubesc femeile tocmai pentru că sunt femei, pentru feminitatea lor, pentru stangaciile și slăbiciunile lor.