Iubirea necondiționată, un clișeu care sună bine

E foarte la modă iubirea necondiționată. Ni se cere să iubim necondiționat și să nu pretindem nimic, să nu avem așteptări, să iubim sincer, dezinteresat, profund și indiferent ce-ar fi să ne păstrăm sentimentele vii.

Sigur că sună foarte bine, dar e o mare minciună. Iubire necondiționată în cuplu? Serios?
Ce ar însemna asta mai exact?
Că tu îl iubești pe celălalt și dacă acesta nu te iubește, și dacă nici măcar nu te place. Tu il iubești necondiționat și fără speranță. Doar asta te împlinește și iti oferă fericirea, faptul că îl iubești. Nu vrei să fii iubită înapoi, nu vrei să fii dorită, nu-ti dorești să contezi, să exiști pentru partener. Tu vrei doar să iubești.

Înseamnă să il iubești și dacă îți este infidel, și dacă vine la miezul nopții de la amantă și dacă lipsește vreo câteva zile de acasă. Și dacă nu este un soț bun, și dacă este un tată absent sau agresiv. Înseamnă să rămâi în relația asta, chiar dacă nu-ti mai aduce nimic bun. Pentru că iubești necondiționat și nimic nu-ti poate influența decizia.

Înseamnă să îl iubești și dacă îți mai aplică câte o corecție din când în când. Iubirea necondiționată asta presupune, să nu existe condiții.
Așa că dacă vrei o relație fără violență, deja iubirea e condiționată.

Înseamnă să il iubești și dacă nu-ti arăta nici o urmă de respect, și dacă nu te prețuiește și dacă nu te valorizează și dacă nu-i pasă ce vrei tu.
Înseamnă să iubești indiferent în ce direcție se îndreaptă relația voastră, indiferent dacă aveți un viitor comun sau nu, indiferent dacă celălalt este liber sau nu, indiferent dacă celuilalt îi mai pasă sau nu, indiferent dacă mai vrea relația sau nu. Tu iubești necondiționat.
Asta nu prea seamănă a iubire, ci a obsesie. “Te iubesc orice ar fi și nu mă interesează ce vrei tu”.

Din punctul meu de vedere, iubirea necondiționată există în două situații, cea părintească și cea de Dumnezeu. Sigur, la modul ideal, pentru că și aici găsim o mulțime de abateri.
În cuplu nu putem vorbi despre iubire necondiționată. Poate doar in relațiile toxice, dar acolo nu este vorba de iubire ci de socoteli neîncheiate din copilărie.

Uneori lucrurile nu sunt deloc ceea ce par

De câteva săptămâni ne confruntam cu o metodă de șantaj, mai puțin întâlnită, din partea Evei. De când vorbește foarte mult și se face înțeleasă, a observat că dacă ne spune că o doare ceva, citește panică totală în ochii noștri. Mai ales ai Omului, ca deh, asa sunt tații de fete. Azi așa, mâine la fel, până a realizat că reacția noastră ii poate fi de un mare folos.
Așa că acum zice că o doare de fiecare dată când nu-i convine ceva. Când nu vrea să doarmă, o doare. Când nu vrea să mănânce, o doare. Când nu vrea să o ținem de mână pe strada, o doare. Când nu vrea la baie, la plimbare, acasă, la grădiniță, o doare. Dacă o întrebi ce o doare, sigur că nu știe. Dar circul este de proporții, nu doar că “o doare”, dar se și tânguie, plânge, țipă. Așa că un necunoscut sigur ar crede că o doare ceva. Zilele trecute când se văita de mama focului că o doare pentru că nu vroia să întrerupă jocul și să meargă la culcare, chiar vorbeam cu Omul că ce bine că vecinii nu ne înțeleg limba, altfel ar fi crezut că o snopim în bătaie de câteva ori pe zi.

Discuția asta mi-a amintit că acum câteva luni, pe Facebook, cineva povestea cum aude în fiecare zi, din apartamentul vecin, tanguielile unui copil. Aparent, posibil chinuit de mama lui. Din punctul meu de vedere, aparent, pentru că iată cu ce mă confrunt.
Din punctul de vedere al zecilor de femei care au comentat “știrea”, era clar că cel mic trăiește o dramă.
Ca de obicei cele mai pricepute și sfătoase mame sunt cele fără copii. “Ha, dacă era al meu….făceam și dregeam”
Ba chiar se punea problema să sune cineva la Protecția Copilului, doar pe baza a ceea ce se auzea din apartamentul vecin. Nu spun că n-ar trebui să ne implicăm dacă cineva are nevoie de ajutor, dar uneori prea luam foc fără să știm cum stau lucrurile de fapt.
Pentru că uneori nu este așa cum credem noi sau așa cum pare a fi. De dincolo de ușă, realitatea este văzută mereu cu alți ochi. Pe fugă și superficial. Și nu doar atât, fiecare interpretează ce aude în funcție de experiențele sale de viață. Mă întreb ce ar fi gândit persoana respectivă dacă era vecina mea și ar fi auzit-o pe Eva cum țipă că o doare. Ar fi fost convinsă că îmi agresez copilul?

Cronica unui tort cu peripeții

Pentru că astăzi la ora 18.58 se împlinesc 2 ani de când cel mai minunat dintre copii m-a ales sa-i fiu mamă, am vrut să o sărbătorim pe Eva cum se cuvine. Cu un party în familia noastră mică și un tort pe măsură minunii care este.
Pentru că prăjiturile nu sunt punctul meu forte (deși îmi place să fac) am vrut să comandam un tort frumos, eventual cu Mickey, că tot e mare fan. Zis si făcut.
După ce am scormonit netul în căutarea unei cofetarii care sa facă minuni, am găsit una. Am ales și modelul, tot de pe net. Ajunși acolo, intr-un paradis al dulciurilor, am aflat că pentru torturi comenzile se dau cu o lună înainte. Stupoare și panică! Eram disperați, mai ales eu.
Așa că singura variantă era să fac eu un tort. Eu….tort!

Știu să fac o prăjitură cu cremă de brânză care nu dă greș niciodată, asa că m-am gândit sa fac blatul rotund și sa o transform în tort. Mai ales că Evei îi place brânza. Zis și făcut.
Cu mari emoții m-am apucat. Blatul a ieșit minunat, ba chiar a și crescut. Am reușit chiar sa-l desprind din formă fără sa-l distrug. Ba chiar am reușit sa-l porționez in două părți, destul de egale. Eram încântată, mă minunam și eu de cât de bine merge totul.
In tot acest timp, Eva era printre picioarele mele si vroia să ne jucăm. Omul avea gardă. Crema a ieșit și ea. Urma piesa de rezistență, ornatul.
E, aici am mari lipsuri. După ce i-am dat o față acceptabilă, trebuia sa scriu ceva, măcar o urare, doar era un tort.
Aveam niște ciocolata albă. Perfect, o topesc și o amestec cu puțină cacao pentru culoare, m-am gândit.
Știam că ciocolata se topește la bain marie, dar mă grăbeam așa că am ales altă tehnică. Am vrut să o topesc intr-un ibric. Mai facusem asta, cu succes. Probabil am dat plita prea tare pentru că in scurt timp, am reușit să o ard iar când am spălat ibricul s-a rupt și coada acestuia. Se încinsese prea tare. Ok, mergem mai departe. Fără ibric dar mai aveam jumătate de ciocolată. Situația era salvată, sau măcar așa parea.
Pentru că era târziu, am luat o pauză de la tort să pregătesc copilul de somn. După ce copilul a adormit și eu puteam să creez în liniște torturi de vis, am aplicat tehnica 2 pentru topirea ciocolatei, microunda. Probabil și aici am lăsat prea mult pentru ca, da din nou, am ars o parte din ea. Cea salvată am amestecat-o cu cacao și am pus-o intr-un poș. Eram la un pas distanță de textul de pe tort când, pasta de ciocolată cu cacao nu a ieșit prin orificiul formei ci a ieșit cu tot cu formă. Acum aveam un guguloi in mijlocul tortului. Panică maximă! Nu știți ce era în sufletul meu. Probabil dacă m-a văzut cineva din blocul de vis-a-vis, cu siguranță a savurat spectacolul. Era și păcat să nu o facă. Noroc că ultimul strat de cremă este gelatinos oarecum și am reușit să îndepărtez guguloiul fără să distrug nimic.
Pentru că rămăsesem fără ciocolată, și aici nu e nimic deschis după ora 22, a trebuit să improvizez. Am topit niște unt, la bain marie, de data asta. Am amestecat cu cacao și am scos pe pervaz la răcit. Câtă vreme mi-am tras sufletul, mi-am amintit că zilele trecute Omul cumpărase niște litere de ciocolată, tocmai în acest scop. Pentru mesajul de pe tort. Eram salvată! Am scos literele, am pregătit mesajul, l-am aplicat. Am așezat și câteva figurine cu animale, tot cumpărate în acest scop. Arata decent dar pentru ca untul topit se răcise, m-am gândit sa îl folosesc totuși. Așa că am făcut un model pe margine, ca un brâu bătrânesc, total neinspirat. Adică am stricat tot. Resemnata l-am băgat la frigider, sperând ca măcar gustul să mă salveze.
După un schimb de poze cu Omul pe whatsup, am decis că trebuie să dispară brâul de pe margine. Am scos tortul din frigider și am purces la înlăturarea excesului de creație. Noroc că am reușit să curăț totul fără a mai distruge ceva.

Nu voi pune poze cu tortul și nici cu ibricul distrus, e de ajuns mărturisirea de față.
Sper ca fiica noastră să aibă parte de o zi de naștere fericită , să se bucure de gustul tortului și mai puțin de aspect.

Schimbarea bat-o vina!

In jurul nostru totul este supus schimbării. Lumea se schimbă mereu, natura este intr-o continuă schimbare. Oamenii se schimbă, așa este normal. Uitați-va la copii, cu câtă repeziciune se transformă, cum devin alții de la o lună la alta. De ce ar fi normală schimbarea pentru copii și pentru adulți nu? Doar suntem ființe umane cu toții. Adulții de azi sunt copiii de ieri.
Schimbarea stă în firea lucrurilor, totul se schimbă, nimic nu rămâne la fel. Timpul trece peste toate și lasă urme. La fel se întâmplă și cu oamenii, timpul ne transforma.
Nu putem rămâne aceeași pentru că timpul nu stă pe loc. Și nu ne modifică doar fizic. Întâmplările prin care trecem, fericite sau mai puțin fericite, oamenii pe care îi întâlnim, cărțile pe care le citim, joburile pe care le avem, obstacolele, oportunitățile, toate acestea ne schimbă. Dacă nu ar fi așa, ar însemna că am trecut prin viață degeaba. Pentru că, din punctul meu de vedere, cel puțin, nu trăim doar să ne iubim si sa facem copii, sa sădim pomi și să ne bucurăm de frumusețile pământului. Cred că trăim și pentru a evolua, pentru a deveni din ce în ce mai buni, iar pentru asta trebuie să învățăm. Sa învățăm din întâmplările prin care trecem, sa învățăm de la oamenii care fac parte din viața noastră. Fie că ne sunt părinți, iubiți, prieteni, șefi, dușmani, colegi.
Fie că învățăm să nu fim ca ei, dar tot învățăm ceva.

Cred că acesta este motivul pentru care nu toate relațiile durează toată viața. Schimbarea! Oamenii se schimbă, însă nu întotdeauna în aceeași direcție și în același timp. De aceea unele prietenii nu țin toată viața. Pentru că schimbările prin care trec oamenii, îi schimbă și pe ei. Mai mult sau mai puțin. Preocupările pot deveni altele. Direcția în care se îndreaptă se poate schimba. Viziunea asupra vieții se poate modifica.
De aceea relațiile de iubire începute în adolescenta, rar durează toată viața. Pentru că oamenii devin alții. Încep sa-si dorească altceva și uneori, în cazul cuplurilor căsătorite, pierd din vedere motivul care i-a adus împreună. Nu spun că schimbarea este o scuza pentru a divorța, ci spun că dacă nu ne-am mai aștepta să rămânem neschimbati poate am fi o idee mai realiști și mai fericiți. Nu doar celălalt se schimbă, ne schimbăm și noi iar schimbarea noastră este influențată de celălalt. Și invers, noi participam la schimbarea celuilalt.

Uneori schimbarea ne ajută să vedem mai clar ce doar bănuiam, alteori ne determină sa luam decizii greșite pentru ca ne grăbim. Schimbarea e bună atâta vreme cât o acceptăm și o înțelegem, deși suntem construiți să ne opunem schimbării pentru ca ne obligă să ieșim din zona de confort. Și asta nu prea ne place. Însă, cred că, dacă acceptam ca schimbarea face parte din firesc putem înțelege mai bine “tradarea” unui prieten sau a unui partener de viata.
Nimeni nu rupe o relație atâta vreme cât acolo încă se regăsește, câtă vreme găsește în acel loc ceea ce are nevoie. Când lucrurile se schimbă, și oamenii se văd nevoiți să se schimbe.
Când oamenii se schimbă, și relația dintre ei se schimbă, trece la un alt nivel. Din păcate de multe ori, unul dintre parteneri nu este pregătit pentru schimbare, nu o acceptă și relația începe să se dezechilibreze. Acesta este și partenerul care suferă mai tare și se simte “trădat”.
Cred că un bun exemplu în acest sens este apariția unui copil în relația de cuplu, fapt ce il face pe unul dintre parteneri să se simtă neglijat sau mai puțin important. În fapt, relația s-a schimbat și impune schimbarea celor doi. În caz contrar apar problemele.
Așa că, poate ar trebui să ne gândim de două ori înainte să-l acuzam de schimbare pe celălalt. Da, s-a schimbat. Dar asta am făcut și noi. Poate n-ar fi rău să dăm o șansă relației noastre schimbate în loc să o rupem definitiv. Cine știe, poate avem noroc. Sau poate nu, dar măcar am încercat.

Fără vise am fi ca o pasăre cu aripile frânte

Am fost mereu preocupată să fac planuri, să aranjez în minte totul până în cel mai mic detaliu. Am vrut mereu sa stiu cum va arata viata mea.
Am știut de mică că voi fi invățătoare și chiar am fost. În adolescență visam la ținute cât mai feminine pe care urma să le port la catedră, într-o buna zi. Avusesem un model demn de urmat în școala primară.
Apoi, în liceu m-am îndrăgostit de psihologie și am început să visez că voi fi psiholog. Și m-am imaginat intr-un cabinet de psihologie. Apoi chiar am lucrat intr-unul. Când eram în liceu visam chiar că voi merge la tv și voi vorbi despre lucruri importante. Și chiar am fost apoi, în calitate de psiholog.
Apoi am început să visez că mă voi căsători cu un barbat minunat și că voi fi mamă de fată. Si ăsta este jobul meu acum. De mamă. Și este cel mai solicitant dintre toate.

Nu am scris toate astea ca să mă laud. Nicidecum! Le-am scris pentru ca vreau să îți arăt ție, cel/cea care ai renunțat să visezi, că greșești. Nu renunța niciodată la visul tău, chiar dacă acum iți pare imposibil de realizat. Vei găsi o cale, sau o va găsi universul pentru tine.

Crezi cumva că atunci când învățam la psihologie experimentală, în sesiune, și mă visam invitată la tv, aveam vreo oportunitate de care urma sa profit? Nicidecum! Dar eu visam cu ochii deschiși, pierzând din timpul de studiu, ce-i drept. Și viața mi-a purtat pașii în direcția potrivită tocmai pentru că universul a lucrat la visul meu.
Crezi cumva că atunci când profesoara de matematică mi-a zis că nu voi face nimic în viață, eu m-am luat după ea? Am știut că intr-o zi vom fi colege, și chiar am fost.
Crezi că am renunțat la visul meu de a fi învatatoare doar pentru ca nu prea sunt talentată la desen? Am făcut meditații și am învățat să pictez natură moartă atât de bine, ca și acum as trece fără probleme de probele eliminatorii.

Daca ai un vis, caută sa-l împlinești, nu trebuie să te grăbești, însă trebuie să nu renunți. Poate că in momentul ăsta esti pe alt drum, departe de visul tău, nu îți pierde speranța. Cu siguranță viața știe unde să te ducă. Important este să nu renunți să visezi. Si vei realiza ca nu vei singur pe drumul ăsta. Universul te ajută, îți scoate în cale oamenii potriviți care să te atragă pe cale care trebuie, care să te susțină, care să te motiveze sau care să te dezamăgească atât de tare încât să-ti reamintească să nu renunți la visele tale.
Te ajută și mintea ta, vizualizarea cât mai în detaliu a locului unde vrei să ajungi, ce vei face atunci, cum te vei simti. Mintea are nevoie să-i arăți care este ținta, ce urmărești, care este visul tău. Și mai departe știe ce are de făcut.

Nimic nu este imposibil, privește puțin în jurul tău. Gasesti exemple peste tot, dacă vrei să le vezi.
Ray Charles cânta minunat la pian deși a orbit la 7 ani dintr-o cauză necunoscută, Isaac Newton a fost un geniu în matematica deși la școală nu s-a descurcat niciodată prea bine, iar Henry Ford a dat faliment de mai multe ori înainte să se bucure de marele succes cu compania Ford Motors. Tot el spunea că ai dreptate și dacă crezi că poți și dacă crezi că nu poți ceva. Credințele noastre ne limitează, altfel nimic nu este imposibil.
Crezi cumva că dacă n-ai reușit până acum, ar trebui să renunți? Nu! Eșecul este un feedback, un mesaj că undeva ai făcut ceva greșit, nicidecum un mesaj că ar trebui să renunți. Eșecul te ajută sa-ti depășești limitele și să fii mai bun, mai atent, mai creativ, mai deschis.
Nu-i asculta pe cei care au renunțat la visul lor, unii își doresc să nu reușești ca să nu le amintești de visul la care ei au renunțat.
Nu-i asculta nici pe cei care râd de tine. Și lor le este frică ca nu cumva să reușești.
“Nu lasa visele sa piara, pentru ca daca visele mor, viata nu este decat o pasare cu aripi rupte care nu mai poate sa zboare” spunea Laugston Hughes