24 – număr magic

Acum 3 ani spuneam DA la bine și la greu. Era prima zi cu soare la sfârșitul unei ierni apocaliptice. Imi amintesc ca nămeții de la poarta casei erau mai înalți decât mașina. Îmi mai amintesc cum am înotat efectiv prin zăpadă sa ajungem să depunem actele în timp util, și toți ne întrebau cum ne-a venit cheful de căsătorie pe așa o vreme.
Dar așa trebuia să fie.

In urmă cu ani buni, probabil vreo 10, am visat data de 24 încercuită în calendar. Am știut că înseamnă ceva dar habar nu aveam ce. O vreme am urmărit toate datele de 24 ale tuturor lunilor din an, apoi am renunțat iar apoi am uitat.
Când am decis să ne căsătorim aveam doar 2 opțiuni, 24 februarie și 3 martie. Omul urma să plece la un curs pentru câteva luni și să ne stabilim intr-o altă țară. 3 martie s-a dovedit a fi cu doua zile înainte de plecare, așa că am rămas pe 24.
După o vreme mi-am amintit de visul meu și am înțeles din nou că nimic nu este întâmplător.
Pentru mulți cunoscuți graba noastră a părut suspectă, majoritatea s-au gândit la o sarcină. Ar fi putut fi o sarcina de 13 luni, pentru că in martie anul următor a venit in viața noastră Eva, cel mai minunat copil dintre copii.
Era aproape să se nască tot pe 24, martie, dar a ales ziua de Buna Vestire.

Și ca sa fie din calea afară de neintâmplător, tot astăzi s-a născut primul meu nepot.

Alege natural

Știu, e deja un subiect fierbinte. Mai ales pentru viitoarele mămici. Imediat după ce văd două liniuțe pe testul de sarcină, întrebarea care nu le mai dă pace este “natural sau cezariană”?
În România este o modă să naști prin cezariană. Și cum e foarte important să ții pasul cu trenul, majoritatea unfemeilor aleg cezariana. Adevăratul motiv este frica de durere. Durere, despre care habar n-au cum va fi și cât de intensă va fi. Așa că preferă să nici nu afle.
Sarcina nu este o boală și n-ar trebui să se încheie cu o intervenție chirurgicala, spun medicii.
Suntem printre putinele țări europene care nu încurajează nașterea naturală. Dar încurajăm alăptarea. Sigur, e bine și asa, probabil le luăm pe rând.

Înțeleg perfect teama de naștere, am avut-o și eu. Poate mai pronunțată decât multe femei. Întotdeauna am spus că îmi doresc să nasc prin cezariană cu anestezie totală, să nu știu nimic, să nu simt nimic. Ma enervau tare femeile care promovau nasterea naturală. Când am rămas însărcinată, nu m-am putut bucura pe deplin, pentru că am fost terifiantă de frica de naștere. Mă gândeam numai la asta. Citeam îngrozită experiențe mai horor sau mai blânde despre naștere, pe forumurile de pe internet.
Ghinionul meu, sau norocul, a fost că n-am născut în țară. Deci cezariana a ieșit din discuție. Cum spuneam, România e printre puținele țări care e atât de pro cezariană. In alte țări civilizate, se încearcă nașterea naturala indiferent de vârsta mamei, dimensiunea bazinul, frica de naștere. Sigur că sunt și situații în care medicii recomanda cezariana.

Așa că iată-ma îngrozită de ideea că va trebui să nasc narural. Nu mai aveam scăpare. Așa că nu mi-a rămas decât să mă pregătesc psihic pentru ce avea să urmeze. Cel mai mare coșmar al meu devenise realitate. Speram să mă pot folosi de pile (soțul meu, medic) și să cer cezariană, dar nici nu se punea problema. Soțul meu știa ce înseamnă o cezariană și era pentru nașterea naturală. Așa că am “ales” să nasc natural.

De frică, am ajuns să nasc peste termen. Da,nu este un mit, frica ne blochează reacțiile și comportamentele normale.
La aproape 42 de săptămâni, intr-o sâmbătă noaptea, a început totul. Asta după ce în ziua respectivă ne plimbasem ore întregi. Am fost o gravidă exagerat de activă, pentru că știam cât de important este acest lucru pentru nașterea naturală.
Am ajuns la spital în jur de 3 noaptea și am născut luni seara, la 7. Travaliul a fost relativ lung, cam 12 ore. Am început luni de dimineață, cu vestita pastiluta pentru că nu aveam contracții suficient de dese. Habar n-am când au zburat cele 12 ore.
Pentru soțul meu sigur au trecut mult mai greu. Durerile sunt asemănătoare celor menstruale, dar ceva mai puternice. Nu sunt insuportabile și nici sfâșietoare, așa cum vedem prin filme. E drept, că durerea e istovitoare, pe mine mă lua somnul intre contracții. Da, în cele câteva secunde în care îmi trăgeam sufletul. Poate erau minute, mie îmi părea că trec imediat (poate din cauză că mă lua somnul?). Durerile vin și pleacă, nu am trăit o durere continua 12 ore.
Am avut două frici imense. Frică ca ma vor ciurui pana imi vor pune branula și să nu se blocheze copilul pe canal. Amândouă s-au petrecut. Asta ca să văd cât de mult contează pregătirea mentală. La fel este și cu percepția durerii, mental o putem amplifica sau diminua. Dacă mă gândesc că va fi cumplit de dureros, sigur mă va durea mai tare decât dacă m-as gândi la altceva decât la durere. Sau dacă cineva m-ar face să râd sau mi-ar povesti chestii interesante /haioase.

La dilatație 7 am refuzat epidurala, durerea fiind suportabila. La 9 as fi vrut să mă răzgândesc dar nu se mai putea. Oricum n-a mai durat mult și a fost mai bine asa, total natural. Apoi s-a întâmplat minunea, expulzia. Sentimentul este unic, nu se compară cu nimic, senzațiile sunt deosebite, nu seamănă cu nimic altceva. Și nu vorbesc de momentul când ai copilul în brațe, ci de momentul expulziei care e plin de trăiri. Asta pentru că hormonii implicați în nașterea naturală își fac foarte bine treaba. Tot ei atenuează și durerile, lucru care nu se petrece în cazul operației de cezariană.

Dincolo de multele beneficii ale nașterii naturale, senzațiile sunt unice pentru mamă, iar pentru copil este mult mai puțin traumatizant. Afirmăm că am face orice pentru copilul nostru, dar alegem sa-l aducem pe lume într-un mod traumatizant. Puține mame știu că nașterea naturală ajută la definitivarea dezvoltării plămânilor bebelușului.
Refacerea e aproape imediată. Deși am avut nevoie de epiziotomie, a doua zi eram refăcută și fericita, că am un copil sănătos și am scăpat. Dar mai mult decât atât, eram altcineva, eram mamă dar și o femeie plină de curaj, cu moralul foarte sus pentru că reușisem să dau viață, natural. Eu, femeia căreia ii era frică și de recoltarea de sânge. Tocmai de aceea depresia postnatala este mai scăzută după nașterea naturală. Cum să fii depresivă când stima ta de sine e atât de mare încât iti bubuie inima de mândrie?

Viitoare mămici alegeți să nașteți natural! Documentați-va serios cu privire la naștere, cât durează, ce presupune, cum va fi după. Având informații și percepția durerii este mai mică decât atunci când nu știi ce se întâmplă și aștepți fiecare mișcare cu atenție sporită. Nu vă faceți griji în avans despre cum va fi, nicio naștere nu seamănă cu alta.
Alegeți să gândiți doar pozitiv și numai la lucruri bune.
Situații neprevăzute negative apar mai multe în cazul unei cezariene decât în cazul nașterii naturale.
Corpul vostru e conceput să nașteți natural, așa că veți reuși. Vă trebuie puțin curaj, nimic mai mult!
Nu sunteți singure, vă ajută și bebelușul și hormonii.

Fiecare întâlnește în viața măcar un “dar”

Mereu am spus că, în viață, nimic nu este întâmplător. Nici succesul, nici eșecul, nici trădarea, nici întâlnirile, nici despărțirile. Totul se întâmplă dintr-un motiv și pentru fiecare exista măcar o întâlnire cu cineva care este un “dar” în viața noastră. Fie că rămânem mai departe alături de această persoană “dar”, fie că face parte doar temporar din viața noastră, cu toții ne întâlnim “darul”.

Poate că nu întotdeauna “darul” este ambalat cum ne așteptăm să fie, și de aceea unii vor fi tentați să spună că “darul” lor n-a apărut încă. “Darul” poate fi orcine, important este sa te uiti cu atentie in jurul tau pentru a-l găsi.
Poate fi un bun prieten care îți deschide ochii când ii aveai mult prea închiși. Sau care ti-a spus lucruri ce păreau de necrezut dar care s-au adeverit în timp.
Poate fi un fost sau fostă care nu era pentru tine. Deși atunci când s-a încheiat relatia, ți s-a părut că trăiești o nedreptate, acum înțelegi că acea despărțire a fost cel mai bun lucru din viața ta.
Poate fi cineva pentru care n-ai avut curaj să lupți și care, astfel, te-a învățat să nu mai treci niciodată nepăsător pe lângă ceea ce-ti dorești.
Poate fi cineva care, la timpul și momentul potrivit, te-a învățat tot ce știi azi despre relații și iubire.
Poate fi cineva care nu ti-a iertat infidelitatea și, astfel, te-a învățat să prețuiești mai mult iubirea cuiva.
Poate fi părintele tău care te iubește necondiționat și este lângă tine oricând și in orice condiții.
Poate fi cineva care te iubește mai mult decât te-a iubit vreodată cineva. Și poate nici nu știi încă asta.
Poate fi copilul tău, venit în viața ta sa te învețe lucruri nebănuite și să-ti ofere lecții pe care altfel nu le-ai fi primit.
Poate fi dușmanul tău care te-a forțat să cauți să fii mereu mai bun decât el pentru a-l depăși sau pentru a fi cu un pas înainte, măcar.
Poate fi cineva care vede in tine ceea ce tu nu vezi și iti dă curajul să-ti deschizi aripile și să zbori, deși mori de frică.
Poate fi cineva din brațele căruia nu te-ai mai desprinde niciodată.
Poate fi un străin în povestea căruia te-ai regăsit și ai decis să îți oferi un alt final.
Poate fi un străin care, fără să știe, ți-a dat cel mai bun sfat primit vreodată.
Poate fi un profesor care ți-a descoperit um talent pe care tu l-ai transformat în profesia pe care astăzi o iubești.
Și în cazul ideal, poate fi jumătatea alături de care ai promis că vei rămâne la bine și la rău.

Poate fi oricine, chiar și oameni la care nu te aștepți. Nimeni nu intră fără scop în viața noastră. Nicio întâlnire nu este de prisos, dar numai unele întâlniri sunt adevărate daruri pentru noi. Daruri de la care învățăm ceva. Daruri care lasă semne în viața noastră. Daruri care ne-au făcut ceea ce suntem astăzi. Sau daruri cu care trăim.

Ține-l în brațe!

Despre ținutul în brațe al propriului copil, cu siguranță, ați auzit foarte multe. De la celebrul “nu-l ține prea mult în brațe, că se va învăța așa, prost” până la “ține bebelușul în brațe atât cât e necesar”.
Sfatosii ne vorbesc despre ținutul în brațe de parcă ar crea o dependenta pe viață.
Normal ca și mie mi s-a spus să nu o țin prea mult în brațe pe Eva pentru că se va învăța așa. Nimic mai fals! Iată că Eva are aproape 2 ani și de multa vreme,nu doar că nu mai vrea în brațe, dar nici nu mă mai lasă să o iau în brațe. Sigur nu vorbim de momentele în care e obosită și o dor picioarele și nici de momentele în care are o suferință. Atunci cere “brațe” și dacă n-ar fi atât de grea, n-as mai da-o jos cu zilele. Mie mi-e dor să o țin în brațe, ea poate trăi bine mersi si în afara brațelor mele. Nicio urmă de “învățat în brațe” De când a început să meargă de-a busilea nu s-a mai omorât după latul în brațe. Și nu este genul de copil care caută independenta de mic.

Deși a fost un bebeluș destul de ținut în brațe, tot am sentimentul că parcă n-am ținut-o destul. As fi vrut sa o fi ținut inca și mai mult. Sunt clipe cu care nu te mai întâlnești niciodată.
Nu cred ca am sa uit vreodată felul in care s-a liniștit Eva, la naștere, atunci când mi-au pus-o în brațe. S-a oprit brusc din plâns, și am început eu.
Practic am fost despărțite cât au sters-o și au imbracat-o, apoi ne-am petrecut următoarele zile, din spital, mai mult în brațe. Zi și noapte.
Apoi, acasă a avut colici timp de 3 luni, așa că a fost ținută în brațe destul de mult, sperând că metoda “skin on skin” ar putea da rezultate. E drept, nu a fost chiar piele pe piele, ci cu haine și un săculeț cu sâmburi de cireșe încălziți pe burtică.
Apoi, după ce au trecut colicii, îmi plăcea să o pun sa doarmă pe mine. Nu mă mișcam atâta timp cât dormea ea, ca nu cumva să o trezesc și să rămân fără deliciul de care ne bucuram amândouă.

Acum oferă la rândul ei brațele pentru jucăriile “triste” sau care “plâng”, ceea ce mă face să cred că mi-am făcut treaba bine. Ea a înțeles că în brațele mamei găsești alinare și iubire.
Nu mă surprinde deloc acest fapt. Mărturie stau atâtea studii, mare parte făcute pe copiii prematuri ținuți cât mai mult timp în brațe (metoda cangur). Se pare că ținutul excesiv în brațe, le salvează viața și ii ajută sa se dezvolte mai repede și mai bine.

Ceea ce foarte mulți părinți/bunici nu știu este că la copiii mici nu putem vorbi despre răsfăț ca despre un obicei prost sau manipulativ. Aud de multe ori că ținutul în brațe face copilul răsfățat. Nu este deloc așa.
Bebelușii au nevoie de cât mai multă dragoste, atenție și grijă. Nu poate fi vorba despre răsfăț ci este o nevoia absolut normala de iubire, protecție și siguranță. Ținutul în brațe tocmai asta oferă. De asemenea, s-a observat că ținutul în brațe satisface și curiozitatea micuților de a observa și analiza tot ce se află și se întâmplă în jurul lor.
Mai mult, cu atâtea sisteme de purtat, părintele poate desfășura și unele activități cu bebelușul în brațe.
Așa că nu ignorați importanța ținutului în brațe și bucurați-vă cât mai mult de această apropiere care nu va dura prea mult.

Nici un copil nu-i ca altul

Întotdeauna am crezut asta, iar de când sunt mamă realizez în fiecare zi cât de adevărat este. Copiii sunt foarte diferiți. Până și frații, care au aceleași gene, pot fi extrem de diferiți.
Tocmai de aceea nu cred în rețetele universale care te învață câte în lună și stele despre copii. În cazul în care copilul tău nu răspunde pozitiv la sfaturile de acolo și nu obți rezultatele dorite, fie crezi că nu esti o mama suficient de buna, fie ca este ceva în neregulă cu copilul tău.
Unii vor să doarmă numai în pătuț și n-ar dormi cu tine nici arși im timp ce alții țipă ca din gură de șarpe când ii lași din brațe.
Unii dorm exact numărul de ore potrivit vârstei la care se află, alții ar face orice numai să nu piardă timpul de explorare cu somnul.
Unii mănâncă ce trebuie, cât trebuie, când trebuie, alții nu mănâncă mai deloc. Te întrebi cu ce anume trăiesc.
Unii mănâncă doar pasat până târziu, altfel se îneacă, alții mănâncă finger food de foarte devreme.
Unii vorbesc devreme, la nici doi ani te uimesc cu vocabularul lor și cu răspunsurile pe care le oferă. Alți copii vorbesc mult mai târziu și mai greu.
Unii sunt sociabili și caută compania altor copii, tânjesc după ei. Alții evita locurile unde sunt copii și preferă să se joace singuri sau cu adulți.
Unii își doresc frați /surori, în timp ce alții se simt minunat fiind copii unici și nici nu concep sa mai existe un alt pretendent la atenția mamei.
Unii sunt interesați de cărți, alții cred că sunt ceva bun de molfait.
Unii dansează de bebeluși, alții nici gând, deși au ascultat de mici muzică, și unii și alții.
Și sigur lista poate continua mult și bine.

Ceea ce in am vrut să spun este ca nici un copil nu seamănă cu altul și nici nu trebuie. Asta nu înseamnă că unii sunt buni și alții mai puțin buni.
Nu înseamnă nici că părinții au greșit undeva. Sigur că atunci când ai un copil decupat din cărți iți este imposibil să înțelegi și să crezi că alți copii pot fi altfel, că nu este 100% meritul tău și că potențialul și bagajul cu care copilul vine pe lume este extrem de important. Mai ales în primul an când educația și mediul încă nu-si văd foarte bine influența.
Așa că, dragele mele mămici, iubiți-vă puii absolut necondiționat, așa diferiți cum sunt. Important este să fie sănătoși și să devină oameni când vor crește.