Dor de acasă

Deși acum aici e casa mea, pentru o perioada necunoscuta de timp, uneori mi se face dor de acasă. Pentru că acasă, pentru mine, rămâne locul unde m-am născut.
Uneori mi se face dor de orașul meu, de casa părintească, nu mai zic de părinți. Mi se face dor de Bucureștiul meu, de mirosul lui, de nebunia și frumusețea lui.

Aici locuim intr-un oraș mic și de câte ori mergem în orașe mai mari, adică destul de des, mă întorc acasă cu mare dor și nostalgie. Habar n-am dacă vreodată o sa-mi treacă dorul, probabil că nu. Acolo m-am născut și am crescut, acolo am devenit cine sunt, acolo m-am căsătorit, acolo îmi sunt prietenii, oamenii dragi, oamenii de care mi-e dor în fiecare zi.
Aici am devenit mamă, aici e casa mea și familia mea acum. Dar aici, probabil, doar pentru Eva mea va fi acasă. Pentru noi, nu. Sau nu încă.

Mi-e dor de iarna de acasă, deși urăsc iarna. Mi-e dor sa aud colinde românești. Ascult și aici dar numai pentru scurt timp, pentru că de fiecare dată plâng. Mi-e dor sa-mi sune colindătorii la ușă.
Mi-e dor de decembrie, cel de acasă. De cozonacii mamei, de zarva din zilele premergătoare Crăciunului, de liniștea din dimineața de Crăciun, de mirosul din casă.
Mi-e dor de un decembrie ca acasă. Și oricât am încerca noi să păstrăm tradițiile, niciodată nu va fi ca acasă.

Amanta lui Freud

Aici mi-e greu sa-mi găsesc cărți în limba română. Mai găsesc câte ceva pe Amazon însă nu mare lucru.
Îmi place să citesc și încă încerc sa-mi fac o biblioteca aici. Când am venit, abia a încăput strictul necesar intr-o valiza. De cărți nici nu putea fi vorba. Așa că am suferit că n-am avut cărți aici, la început. Acum am cărți dar nu mai am timp. Însă uneori ai norocul să cumperi o carte așa de buna încât să renunți la somn, deși ești frânt, pentru că nu o poți lasă din mână. Exact asa mi s-a întâmplat cu ultima carte citita.

Exista zvonuri care susțin ca Freud ar fi avut o legătură cu nimeni alta decât cumnata sa, sora Marthei Freud. Cel puțin așa susțin autoarele, Karen Mack si Jennifer Kaufman. Cartea este scrisa excelent, o dai gata imediat.
Este o poveste despre iubire interzisa, loialitate, trădare, gelozie, teorii care au schimbat lumea.
Este p2014-11-03 12.51.25ovestea clasica a barbatului absent din viața de familie și atât de prezent și fermecător în viața extraconjugala. A barbatului care își dojeneste nevasta că este cheltuitoare în timp ce el epateze în vacante de lux, a barbatului interesat doar de sine și munca sa și mai puțin de familie.
Viena secolului 19 este atât de în detaliu redata, încât este imposibil să nu trăiești povestea de parcă s-ar întâmpla în vremurile de acum. Ești acolo, pas cu pas, aștepți următoarea lui mișcare și următorul ei răspuns.
O iubire care se zbate intre a fi consumata și înăbușită, o dragoste interzisa, de care eroina noastră nu se bucura niciodată pe deplin pentru că sentimentul de vinovăție față de sora ei e mult prea mare.
Iar finalul, finalul este atât de neașteptat….

Un pașaport de 3800 de km

Prin vară trebuia sa-i facem Evei pașaport. Așa că era necesar să mergem la Berlin, 200 km distanta. Știam ce acte ne trebuie, știam procedura, așa că am pornit la drum.

Primul drum
O dimineață călduță de iulie. La început. Am introdus adresa pe navigație și am pornit la drum. După mai bine de 200 de km și un traseu ciudat, întortocheat, pe și in afara autostrăzii, ajungem la destinație. La o alta destinație și la o ora mult prea târzie ca sa mai reconfiguram traseul.

Al doilea drum
La o săptămână după ce navigația ne-a păcălit, am purces din nou la drum. De data asta, pentru mai multă siguranță, am introdus și codul poștal. După aproape 2 ore de mers pe autostrada, ajungem la destinație. Cea buna, de data asta. Ne așezăm frumos la o coada pur românească, pe mai multe rânduri. Țâșnea la ghișeu cine era mai iute de picior. Sigur că toată lumea avea o problema și trebuia să spună o poveste de câteva minute bune, așa ca după vreo ora a venit și rândul nostru. Am explicat că urma să mergem în țară peste doua luni și aveam nevoie de pașaport. Ni s-a replicat că am venit prea târziu pentru pașaport, că durează în jur de 7 săptămâni să fie gata, și prea devreme pentru titlul de călătorie, care e valabil doar o lună. Ok, urma sa mergem acasă și sa revenim peste o lună.

Al treilea drum
Cu două săptămâni înainte, plini de speranță, am pornit din nou la drum. Am ajuns la timp, am găsit parcare la preț decent, totul părea ca se va rezolva. Ne-am așezat din nou la coada, și am așteptat, am așteptat, am auzit povesti despre acte pierdute, moșteniri nerecunoscute, unii abia își mai aminteau limba maternă, alții nu știau să completeze formularul, alții doar încurcau. Și uite așa au trecut din nou vreo doua ore. Când ne-a venit și noua rândul, am fost informați că era prea târziu și nu se mai primeau acte. Ni s-a sugerat să venim a doua zi. Pentru că am îndrăznit să ne exprimam uimirea și nemulțumirea am fost invitați, de către doamna consul, pe un ton nu foarte elegant să ieșim afară. Deși eram printre putinii oameni decenți de acolo și aveam un copil mic in brațe, am fost singurii la care s-a țipat. Tocmai de aceea, probabil.

Al patrulea drum
Cu o săptămână înainte de plecare, cu inima strânsă, am plecat spre ambasada. Ajuns, parcat, așteptat, depus acte, așteptat, așteptat, așteptat,primit titlul de călătorie, rezolvat. 4 ore de așteptare dar cu folos. Întâmplător sau nu, am plecat ultimii de acolo. Dar aveam titlul de călătorie.

Al cincilea drum
Am plecat în sfârșit acasă, un drum de 2200 de km pe care îl așteptam cu mare nerăbdare. Acasă, i-am făcut Evei pașaport.
La câți kilometrii am parcurs sa-i facem pașaportul, speram să-l folosească cel puțin atât în cei 3 ani cât e valabil.

Limbajul nostru codat

Vă spuneam zilele trecute ca Eva mea știe deja o mulțime de cuvinte. Nu despre cuvintele pe care ea le folosește, și le înțelege toată lumea, am să va povestesc, ci despre cele pe care doar ea le folosește și doar noi le înțelegem. Noi și apropiații noștri.

Suveran este “maco” pe care il folosește deja de câteva luni și care înseamnă mâncare. La început era mâncare buna, acum e mâncare. Inclusiv alăptarea intră la maco.
De unde? Nu avem nici cea mai vaga idee :) dar prietenii noștri, ca și bunicii, deja l-au împrumutat.

Apoi, poate chiar mai vechi decât “maco” este “cau”. Cau înseamnă suzeta. Deși in permanenta noi i-am spus suzi sau suzeta, ea a botezat-o cau și asa a rămas. Ceea ce e și mai interesant este că, pe când eram utilizator de suzeta, acum 30 și ceva de ani,eu ii spuneam “calul” dar ea nu știe.

De curând a primit un animal de pluș, un tigru. Ea ii spune “ioi”.
Prima data am crezut că l-a botezat, apoi am observat că de fapt, in viziunea ei, tigru se cheamă “ioi”.

Lingurița este “una” si vine de la momentul in care mâncarea ei este în castronel, iar ea cere “una” ca să contribuie la propria hranire și murdărire, mai ales.

“Coma” este spuma/șampon/săpun etc. Habar nu avem de unde dar il folosește în fiecare seară când gătește ciorbă din spumă de gel de dus, de copii. Și ne servește și pe noi cu polonicul ei mic de gospodina.

“Niuca” este o bila, ca o minge, dar nu e minge. Mingea e minge. Niuca este orice bilă cu care se poate juca golf, joc de care e pasionată, fără să știe :)

Scaunul este “cain”. Multă vreme am crezut că este un cuvânt nemțesc “kein” si nu înțelegeam legătura cu contextul în care îl folosea. Apoi am realizat că este scaun.

Leagănul este “pau”. E captivata de leagăne, le vede peste tot și ni le arată. Le caută si-n cărți, iar cântecul “alunelul” se numește tot pau, pentru că videoclipul începe cu un leagăn :)

Restul cuvintelor ar putea fi înțelese, cu ușurință, de majoritatea oamenilor, cu condiția să fie vorbitori de limbă română:)

Nemții nu sunt reci

Se tot spune că nemții sunt reci, ca n-au sentimente, că sunt duri. Și spun asta oameni care nu au trăit pe meleaguri nemțești. O spun din cărți, poate din filme sau doar din auzite. Așa cum și despre noi, romanii, multe se mai spun. Și nu toate-s adevărate.

Acum nu spun nici că debordează de căldură și ospitalitate, însă reci chiar nu sunt. Cred ca nu mi s-a întâmplat niciodată să mă plimb cu Eva și sa nu observ cum ii privesc ei pe copii. Cu câtă dragoste și căldură, cum ii urmăresc cu privirea, cum încerca să intre în vorba cu ei.

De foarte multe ori, Eva primește acadele, bomboane sau chifle in magazinele unde mergem, pe care noi le refuzam politicos pentru că nu-i dam încă. Chifle ii dam, dar cu măsură.

Aici am adus-o pe lume pe Eva și pot spune cu toată sinceritatea ca am avut cea mai calda, blândă si înțelegătoare moașă. Și era 100% nemtoaica. Le-am spus, și doctorilor și moasei, că mor de frică, și mi-au oferit toată caldura de care are nevoie o femeie in situația aceea.

Unde am locuit prima data, aveam vecini care ne pândea, la propriu, pentru a ne saluta și a ne mai întreba ce facem sau pentru a o vedea pe Eva. Vecini cu care ne vizitam și ne îmbrățișam la plecare.

Cand ne oprim pentru un scurt popas, in afară unui oraș, absolut de fiecare dată oprește măcar o mașină și suntem întrebați dacă e totul în regula și dacă avem nevoie de ajutor. Prima dată am fost șocați, acum ne-am obișnuit.

Și astea sunt doar câteva exemple. Poate că și noi am fi rămas cu aceeași impresie, dacă n-am fi fost nevoiți să trăim aici. Poate ca nemții sunt în multe feluri dar nu sunt reci.