Ziua ta, nu a lor

2014-10-12 01.50.08Pentru că suntem in plin sezon al nunților si, din câte vad, oamenii încă se mai căsătoresc, acest post se vrea a fi o împărtășire de experiență pentru cele care n-au făcut încă nunta.
Ziua nuntii se presupune că trebuie să fie cea mai frumoasa din viața ta. Nimic din ce se întâmplă nu trebuie să fie altfel decât pe gustul tău. De la coafura pana la tort. Nimic nu este mai prejos.

Stiu ca in preajma evenimentului se găsesc o sumedenie de sfatosi să vină cu idei cât mai variate. Mulți te sfătuiesc să faci cum au făcut ei, ca asa e bine si frumos, in viziunea lor. Alții te sfătuiesc să faci cum ar fi vrut ei dar n-au avut curaj sau loc de alți sfatosi. Poate că unele sfaturi sunt cerute si binevenite, altele sunt ca sa fie.

Indiferent de la cine vin sugestiile și in legătură cu ce sunt, cel mai bine ar fi sa nu cedezi. Sa-ti comanzi buchetul mult dorit, in culoarea dorită, rochia la care visezi, tortul care te reprezintă. Altfel, daca vei face compromisuri, vei regreta.

Spre dezamăgirea celor care ma vedeau o mireasa clasica, eu am ales pantofi, buchet și bijuterii de culoare roșie. Nu alb, nu somon, nu cu trandafiri, nu cum ar fi “trebuit”. Nu am avut cocul clasic de mireasa ci unul mult, mult mai simplu, nu am avut voal scurt, nu mi-am pus voalul sub coc. Dar nu pentru că am vrut să fiu altfel, am depășit de mult etapa aceasta, ci pentru că am ținut să aleg doar ce-mi place și ce simt că ma reprezintă.

Acum sunt convinsa că starea de bine si zâmbetul ce n-a părăsit o clipa chipul meu, au fost acolo pentru că totul a fost cum am vrut eu sa fie. Și apoi, cel puțin in privința aspectului miresei, cine ar mai fi in măsură sa aleagă pentru ea? Ea știe cel mai bine ce vrea. Doar visează la ziua aceea de o grămadă de ani. E drept, pe parcurs, preferințele se mai schimba. Ideea rămâne aceeași.

Multe mirese fac concesii, aleg rochia care sa fie pe placul mamei sau al soacrei, renunță la ce-si doresc de dragul altora. Să fie bine. Bine pentru cine? Pana la urmă, teoretic, este o alegere pe care o faci o data in viața. De ce ai alege influențată de alții și pentru ei?
E drept, când bugetul nu-ti aparține inclini să mai faci și cum ti se sugerează. Dar nu mai bine aștepți până va permiteți ceea ce vă place? Sau acceptați banii dar ca împrumut și îi transformați în ce vreți voi?

Nu faceți nunta pentru ca trebuie făcută. Nu trebuie! Si nu o faceți nici pentru câștig. Nunta trebuie să fie ziua voastră speciala. Ca o petrecere pe care abia o aștepți. Ca încă un motiv in plus să fiți superbe, să fiți prințese, viitoare regine. Nunta e pentru voi și despre voi. Despre ce va reprezintă, despre cine sunteți și cum vedeți drumul pe care urmează să tot mergeți.
Felul in care aleg miresele să își poarte feminitatea, in ziua nuntii, spune multe despre ele. Asta daca alegerile lor ar fi autentice și nu dictate de unii sau alții.
Nunta este, sau ar trebui să fie, un eveniment de care sa-ti amintești mereu cu drag și la care sa te gândești cu nostalgie și cu regret ca a ținut doar o zi.
Pentru voi, doamnelor drage, cum a fost acea zi? A fost a voastră sau a lor?

Ne grăbim, mereu pe fugă

Ne grăbim încă de la naștere, unii dintre noi. 9 luni ne par o eternitate și hotărâm că 7 sunt de ajuns. Ne grăbim să ne bucuram de dezmierdarea mamei și de protecția tatălui. Ne grăbim să-i cunoaștem pe cei care ne vor fi familie, casă și masă. Apoi ne grăbim să gângurim, să scoatem sunete haioase și sa radem pofticioși ca să ne distram părinții ce așteaptă să vâneze fiecare gest, fiecare scâncet, dandu-i o interpretare care nu are legătură cu realitatea, de obicei.

Apoi ne grăbim să mergem de-a busilea, apoi in picioare, să vorbim cât mai repede ca să ne facem intelesi, dar mai ales ca să ne mulțumim părinții. Si-i multumim, pentru moment, dar la rândul lor se grăbesc pentru un nou set de așteptări, de norme si reguli. Abia așteptăm să mergem la grădiniță, apoi la școală, si ne grăbim să creștem, sa fim odată elevi.

Ne grăbim apoi să învățăm bine și să luam note mari și ne-ntristam că nu ne mai rămâne timp de joaca. Dar chiar și asa, ne grăbim să ne mulțumim părinții care ne țin prelegeri despre cât de important este să învățăm, ca sa reușim în viață. Nu înțelegem mare lucru, da-i credem pe cuvânt. Și ne grăbim să creștem ca să vedem ce-nseamnă viața asta despre care adulții spun că e grea.

Apoi ne grabim să cunoaștem dragostea. Oooo daa, dragostea, despre care am auzit atâtea, care mai de care. Și după de întâlnim și dragostea, ne grăbim spre alte experiențe și realizăm că sunt atâtea de descoperit și de aflat. Si ne grăbim să le aflam. Ne facem planuri, visăm la ce vom face, la ce vom avea, lângă cine și ne grăbim să le punem în practică.
Ne grăbim să ne căsătorim pentru că ne grăbim să avem o familie, pentru ca mai apoi să ne grăbim să divorțam. Apoi, iar pe fuga, spre o altă relație, și spre o alt și tot așa, întrebându-ne unde e dragostea din filme, dragoste pe care ne-am grăbit să o cunoaștem.

Și, la un moment dat, vine un moment în care ne oprim din graba asta și ne-ntrebam încotro ne îndreptăm și de ce. Exista o destinație? Sau e mai importanta călătoria? Dacă călătoria nu este una frumoasă, plină de amintiri ce merită povestite, atunci fiecare punct atins pe traseul vieții noastre, e fad, e lipsit de emoție. Iar viața fără emoții este doar o cursă anosta spre destinația finală.

Tu, marea mea dragoste

Nu-mi amintesc sa fi fost vreodată mai îndrăgostită, mai fascinata, mai topită și mai dispusă să iubesc pe cineva atât de necondiționat. Sincer, curat, din tot sufletul, fără sa aștept nimic in schimb. Însă primesc zilnic dovezi de iubire de necontestat.

Îmbrățișarea noastră îmi dă tot ce am nevoie. Mi-e aer și hrana, cer și pământ, e tot ce-mi trebuie să merg mai departe când cred că nu mai pot.
Zâmbetul tău, ochii tai, felul in care mă ții de mână, felul in care te abandonezi in brațele mele îmi fac dimineața mai senina și viața mai cu scop. Habar n-am cum ar fi viața mea fără tine. De neconceput!

Deși suntem împreună de puțin timp, m-ai învățat deja multe despre viața. Doar tu poți trece de la tristețe la bucurie intr-o clipa, profitând din plin de fiecare secunda din zi. Nu știi ce-i ranchiuna, răzbunarea, orgoliul, mândria. Nu ai timp pentru asa ceva.

Nu-mi amintesc să fi mai privit pe cineva minute în șir, in tăcere, dorindu-mi să transform acel moment în eternitate. Și asa a fost de la prima întâlnire, de la prima îmbrățișare. Dragoste la prima vedere. Iremediabil! Pentru totdeauna, draga mea!
Te iubesc, Eva mea minunata!

Contra curentului

Am lipsit cam mult. E drept. Însă am și o explicație. Am organizat o nunta, m-am măritat religios, am mai imbatranit un an…si apoi cu greu m-am adunat. Cu greu mi.am ieșit din starea de mireasa. Dacă era după mine, as fi mai stat. Cred ca mi.ar placea sa se poată să retrăiesc acea zi până ma satur. Și încă puțin după. A fost asa cum trebuie să fie, cea mai frumoasa zi. In cazul meu, cea mai frumoasa zi după ziua in care s.a născut Eva, fiica mea, de care sunt irecuperabil îndrăgostită pe viață.
Evident am fost cea mai frumoasa mireasa. Ca toate miresele, de altfel. O frumusețe ce vine din interior. Acea frumusețe. Care nu e data de vesminte, nici de podoabe, nici de machiajul impecabil, ci de liniștea din suflet, de împlinirea pe care o simți, de mulțumirea deciziei luate. Cea mai frumoasa zi. Dar si cea mai importanta. Sigur pentru cei care încă mai pun preț pe căsnicie și nu o fac ca să o facă.

Din păcate, în ultima vreme se încheie și se desfac căsătorii mai ceva ca un abonament la sala. Ca și una si alta sunt la moda acum. Cred ca ar trebui introduse căsătoriile de proba, cu acte. Sa zicem 2 ani. Cam atât mai supraviețuiește o căsătorie în zilele noastre. Unii se grăbesc sa facă pasul, alții așteaptă prea mult, alții se iubesc prea mult (cel puțin asa cred ei) iar alții nu se iubesc deloc. Însă cu toții se grăbesc sa divorțeze. Ea nu mai pleacă la mama după prima neînțelegere, acum divorțează. Divorțează pentru ca el nu o mai iubește ca atunci când erau iubiți, pentru că ea nu mai merge la sala ca înainte sau sta prea mult la cafea cu fetele, pentru ca e posesiv si nu.i da spațiu, pentru ca nu il mai lasă la bere cu băieții. Si tot asa. Motive sunt destule, care mai de care mai serioase. Relația se răcește, cei doi se îndepărtează, apoi nu mai vad alta soluție decât divorțul.

Cu toții ne dorim o căsătorie frumoasa in care sa curgă numai miere, chiar si cu riscul de a ne ridica glicemia. Însă nu degeaba ne promitem în acea mare zi ca ne vom fi alături la bine si la rau. Sigur că la bine se îngrămădesc cu toții să ne fie alături, iar la rău zici c.ai dat cu tunul. Unul nu mai vezi. Dar se presupune că cel/cea ales/a va fi acolo.
Se pare că nu mai e asa. Nu ne mai căsătorim să fim împreună orice ar fi, ci doar pentru a împărți binele. Și totul e bine si frumos, si durabil pana bate răul la ușă. Il poftim in relația noastră si noi ieșim pe ușa din dos, pornind deja in căutarea cuiva cu care sa construim o altă căsătorie, eventual, dar mai frumoasa. Motivam ca viața e scurta si vrem sa trăim din plin și frumos. Sigur ca sunt situații când e musai sa divorțam, nu despre acelea vorbesc.
Ceea ce vreau sa spun este că divorțam prea repede si prea ușor. Ca și când am lepăda o haina ce nu mai este la moda. Deși încep sa cred ca a devenit o moda, să te căsătorești ca sa poți divorța. Acesta e curentul. Iti cere sa divorțezi. Altfel nu înțeleg de ce renunțăm asa de ușor la omul pentru care in urma cu puțin timp am fi mutat si munții.

Căsătoria e mai mult decât o relație. Pentru mulți aceasta e o surpriza. Mai ales pentru cei care afirma ca relația va fi aceeași, cu sau fara hârtia roz. Dacă ar fi asa,de ce divorțează la un an-doi de la căsătorie, cupluri care au avut o relație de un deceniu?
Căsătoria înseamnă mai mult decât iubire, chiar dacă fără iubire n.ar mai exista nimic. Căsătoria înseamnă și responsabilități, și renunțări, și compromis, și schimbarea priorităților și multe altele.