Norocul. Te naști cu el sau îl dobândești?

ladybug-54311_640Se spune ca pentru a reuși, ai nevoie și de un dram de noroc in viață.  Unii îl au, altii nu. Norocul!  Așa să fie? Ne naștem cu noroc sau fără?  Norocul e ceva ce primim la naștere? De la cine?  Și cum se aleg copiii care primesc norocul?  După ce criterii?

In realitate nu este chiar așa.  Nu ne naștem echipați cu noroc ci suntem responsabili de dobândirea lui. Nu degeaba se spune că norocul ni-l mai facem și noi. Însă nu toți înțelegem acest lucru.  Poate ar trebui să aruncăm un ochi la cei norocoși, să vedem ei ce au si nouă ne lipsește.

Norocul este apanajul oamenilor curajoși. Cei care au curaj să încerce lucruri noi, să riște, vor fi mereu deschiși către nou, vor observa oportunitățile și vor profita.  Nu vor lăsa teama de esec să le răpească îndrăzneala de a încerca măcar.  Celor cărora le iese ce-si propun sunt catalogați drept norocoși…

Norocul nu-i ocolește nici pe extrovertiti. E lesne de înțeles de ce. Extrovertiti sunt sociabili,  lipsiți de inhibiții,  mereu dispuși să socializeze. Au abilități excelente de comunicare și se pot descurca pe aproape orice subiect. Tocmai de aceea le este ușor să găsească oportunitățile, sa afle detalii despre ele și să acționeze la timp.

Oamenii care au parte de noroc sunt oameni care au obiceiul de a căuta partea buna in orice rău.  Pentru că, într-adevăr, nu există rău și bine absolut. A căuta să vezi mereu partea plină a paharului îți menține mintea limpede și atentă la detaliile care contează.

Interacțiunea cu oamenii te ține mereu conectat la realitatea înconjurătoare.  În felul acesta ești mereu receptiv la idei noi, planuri,  proiecte,  vise ce-ți pot fi sursă de inspirație.

Se spune că pentru a câștiga, trebuie să joci la loto. La fel și cu norocul,  dacă vrei să-l ai, trebuie să crezi în el, să te consideri un om norocos. Să crezi în șansa ta, să crezi în minuni.  Oamenii care au încredere în ei și cred în visul lor, devin oameni norocoși.  Pentru că, cum spuneam,  norocul este un accesoriu propriu acelora care își creează șanse fiind  atenți la toate oportunitățile.

Dar pentru tine, ce contează?

Ce-ti amintești mai repede când te gândești la un moment important din viata ta, ce purtai in ziua aceea, sau cine s-a bucurat cu tine și pentru tine?

Dar când te gândești la o mare dezamăgire?  Ce-ti amintești?  Cum aveai parul coafat sau cine ti-a intins o mână si ti-a oferit umărul la nevoie?

Ne-am obișnuit așa de prost, ne lamentam pentru lucruri efemere, pentru lucruri pe care doar oamenii superficiali,  care numai asta vânează,  le observă.  Ne stresam si ne zbatem să trăim intr-un anumit fel. In anumite condiții.   Nu putem să ne bucuram de viață oricum.  Dar putem cu oricine! Daca ne iese ceva. Asta e cu adevărat trist.

Am pierdut din vedere esența si acordam lucrurilor o mai mare importanță decât oamenilor.  Ne alăturam cu oricine ca să obținem cutare sau cutare lucru.  Pentru că este o concurenta acerbă printre deținătorii de comori materiale. Si nu putem lipsi de acolo. Societatea ne vrea sclavii lucrurilor pentru care ne îndatoram de buna voie la bănci.

Nu spun că lucrurile nu sunt importante,  dimpotriva ele ne fac viata mai ușoară și ne aduc un strop de frumusețe.  Eu cred ca atunci când începem să acordam mai multa atenție lucrurilor decât oamenilor, înseamnă că de fapt nu ne aflam lângă omul potrivit. Ma înșel?   Si atunci incercam să acoperim acest gol cu lucruri.  Multe,  multe si cat mai deosebite.  Asta ne va tine mintea ocupată o vreme.  Dar nu si inima,  ea prețuiește oamenii, nu lucrurile.  Ea știe că in viața contează “cine ”  nicidecum “cum” sau “ce”.

Contează cine ti-a fost alături când aveai cea mai mare nevoie,  cine te-a strâns in brate când ti-ai fi vândut o bucată de suflet pentru un strop de alinare. Cine te-a încurajat și a crezut in tine când erai cu moralul la pământ, decis să renunți.  Cine te-a iubit când meritai cel mai puțin.  Cine si-a amintit de tine când toți te-au uitat,  si mai ales cine simte că tu esti lumea întreagă pentru el.

Cu cât înaintăm în vârstă,  începem să  realizam că in viața este mult mai important cine decât ce sau cum. La final, când tragem linie, nu contează ce am mâncat si la ce restaurante,  ci cu cine. Nu contează ce mașină am condus,  ci cine ne privea cu dragoste din dreapta.  Nu contează ce casa aveam ci cine ne așteapta acolo, ce haine imbracam ci cine ne vedea frumoase chiar si-n pijamale,  dimineața.  La final rămâne doar “cine”, restul se estompeaza până dispare complet.

Mamele rămân femei!

holding-hands-612065_640Nepoțica mea, pe vremea,  când avea patru ani, spunea sus și tare că ea își dorește să fie doamnă,  când va fi mare, nu mamă.  Mamele nu sunt doamne,  spunea ea :) Hmmm știa ea ceva…

De unde până unde? Probabil și ea, ca și mine,  auzise in stânga si-n dreapta “gata, acum ești mamă, s-a terminat cu distracția” Ma rog, cu distracția de altă dată, acum ai parte de altă distracție.

Sigur că un copil ne schimbă radical viata și felul în care alegem să folosim timpul, însă faptul că suntem mame nu anulează statutul de femei. Încă simțim și dorim ca niște femei. Încă ne dorim să ne distram, să ne relaxam, să iubim, sa ne bucuram, să mergem în vacanță și să ieșim cu prietenii. Ca și femei, nu doar ca mame. Pentru că încă ne interesează și alte subiecte de discuție, nu doar cele despre copii.

Există o prejudecată care spune că femeia după ce devine mamă, trebuie să fie doar mamă. Să se sacrifice pentru copilul ei pentru că așa stă in firea lucrurilor.  Ca și când viața ei ca individ se încheie când apare copilul.  Iar pentru fiecare dorința exprimată,  dorința in care nu intră si copilul,  este privită sceptic de către alte mame “dedicate” și imediat etichetată “hmmmm, sigur nu-i o mamă bună”

Există o idee preconcepută cum că mamele bune sunt cele care renunță la ele pentru copil, sacrifică dorințe si nevoi și sunt fericite așa. Serios?  Atunci de ce atunci când cresc copiii, valul de reproșuri nu se mai oprește?  “Pentru tine am renunțat la job,  la vacanțe,  la iubiri, la viața mea și acum tu ești nerecunoscător”. Aceste reproșuri nu vin din frustrare?

Și mai trist este că aceste mame se așteaptă ca sensul existentei lor, copilul, să devină cine vor ele la maturitate. Ca o răsplată pentru sacrificiul lor. In caz contrar reproșurile se înmulțesc.  Si uite așa avem doi nefericiți în ecuație,  o mamă care regretă că nu s-a bucurat de viață și un copil care nu este iubit și acceptat așa cum este.

Eu cred că nu e chiar așa și ar trebui să acceptăm că rămânem femei și după ce devenim mame. Atât cât timpul ne permite, desigur. Nu susțin ideea că ar trebui să ne vedem de viață și printre picături și de copil. Însă susțin faptul că o mamă nu trebuie să se simtă vinovată pentru că își dorește să-si recapete silueta,  să-si facă o schimbare de look,  să bea o cafea cu o prietenă, să își păstreze niște timp pentru ea, să își dorească ascensiune profesionala, să se bucure de un hobby.  Altfel spus, să-si dorească lucruri doar pentru ea.  Nu este egoism,  este ceva absolut normal. Femeile rămân femei și după ce devin mame,  iar cine nu mă crede poate că ar trebui sa se gândească de două ori, cu sinceritate, cum le-ar fi bine să fie, nu cum să dea bine în ochii celorlalți.

Cum se împlinesc visele?

Cu toții avem vise, însă nu toți ajungem să ni le împlinim.  Si asta,  în primul rând,  pentru că nu toți suntem dispuși să facem sacrificii.  Nu suntem dispuși să sacrificam o plăcere imediată pentru visul nostru, îndepărtat.  Bine, bine, o să spuneți că trece viața și noi tot sacrificam plăceri. Aveți dreptate.  Însă trebuie să știm foarte bine ce ne dorim și cât de tare ne dorim acel lucru. Și să nu credem că o odată ajunși unde am vrut,  sacrificiul se va opri.  Nicidecum,  pentru că va trebui să ne întreținem visul.  Așa că,  cum spuneam,  trebuie să știm prea bine ce ne dorim.  Vrem să ne trăim visul sau să trăim pur și simplu viața,  cu ce ne aduce fiecare zi.

Obișnuim să-i invidiem pe cei care reușesc și să spunem despre ei că au avut noroc.  Dar nu avem habar câte sacrificii și câtă muncă stă in spatele “norocului”. Vedem doar rezultatul final,  produsul finit și ni se pare că am fi putut ajunge și noi acolo însă ne-a lipsit norocul.  Nu spun ca norocul nu ar conta în viață,  contează mult.  De fapt cel mai mult contează să fii în momentul potrivit la locul potrivit, să ai curaj si să crezi in tine, orice ar fi.   Însă toate acestea nu fac nimic fără muncă si sacrificiu. Și răbdare.  Și curaj.  Și puterea de a spera când toți ceilalți nu acordă credit visului tău.

Ceea ce pierdem mereu din vedere este că în viata întâi plătim si apoi primim. Dacă nu suntem dispuși să plătim sau dacă căutăm variante ocolitoare,  scurtături,  nu vom ajunge prea devreme acolo unde visăm.  Dacă ai un vis, nu renunța! Însă pregătește-te să faci ceva zilnic pentru visul tău.  Dacă îl păstrezi în suflet și speri ca într-o zi să îl vezi realizat,  aștepți în van. Nu are cum să se întâmple!  Trebuie să-l pui în mișcare,  să pornești de undeva și să nu te opresti decât să-ti mai tragi sufletul din când în când. Dar de tot,  niciodată!

 

Nu putem avea tot! Nu în același timp

Este o utopie să credem ca putem avea tot.  Sau o minciună ce sună frumos.  Suntem oameni,  suntem construiți să ne dorim multe și repede, dacă se poate. Însă pentru fiecare lucru plătim un preț.  Fie că plătim in bani,  in timp sau im sacrificii și renunțări.

Ne dorim bani, carieră și familie.  Ce ne-am mai putea dori? De aici derivă multe alte bucurii.  Însă nu le putem avea pe toate la un nivel de performanta. Stiu sunt o grămadă de domnițe care povestesc cum împacă perfect cariera cu viata de familie,  dar nu vorbesc despre ajutoarele care fac posibil acest lucru.  Pentru ca este imposibil să faci performanta profesional vorbind si sa-ti mai rămână timp si pentru familie si copii. Fără ajutoare acasă.  Ajutoare care iti cresc copiii și iti țin casa curată.

In viață există timp pentru toate, dar pe rând.  Pentru că dacă vrei să ai succes cu ceva trebuie să investești timp, dăruire,  sacrificii.  Iar pentru aceasta trebuie să tai de undeva. Toți cei care au joburi bine plătite sau afaceri prospere,  petrec multe ore la birou,  sunt implicați, dedicati.  Atunci când ești părinte cu normă întreagă nu-ti mai rămâne timp pentru nimic altceva.  Asa că in permanenta trebuie să facem alegeri,  ce este important pentru noi acum? Ce putem lasă pe mai târziu?  Ce contează acum? Ce putem sacrifica și ce nu?

Cred că e important sa înțelegem că decât să ne propunem să avem totul deodată mai bine acceptam ca avem timp pentru tot, dar treptat. Ne mai trebuie răbdare!