Sub asediul lui TREBUIE

Trebuie să mă căsătoresc pentru că am o vârstă. Trebuie să am copii, altfel trăiesc degeaba. Trebuie să am un job bun și o mașină.  Trebuie să fiu familist.  Trebuie să fiu un om responsabil.  Trebuie să merg in concediu la mare si la munte.  Trebuie să urmez o facultatea.  Trebuie să ma las de fumat.  Și tot așa.  Lista e lunga, dacă o înșir aici s-ar putea să nu ma mai opresc.

Cu totii ne aflam sub tirania lui TREBUIE macar de câteva ori in viata, cand exista o cale sigura către ceea ce este bine. Bătătorita de alții.  Si dacă vrei sa-ti fie bine, atunci TREBUIE să o iei pe acolo. Insa atâta vreme cat TREBUIE se pierde farmecul,  plăcerea,  entuziasmul. Devine obligație.  Sa presupunem că iti place să citești și acest lucru te relaxează.  Citești de plăcere.  Dar daca cineva iti cere  să citești o carte si sa faci o recenzie, cu siguranță iti vine să faci orice altceva.  Ai face curat, ai ieși cu câinele la plimbare,  ba chiar te-ai apuca să calci,  deși urăști acest lucru.  Când apare TREBUIE,  se duce naibii plăcerea.  Se transforma in obligație.

Apoi trebuie este catastrofal. Dacă vreau să reușesc TREBUIE să fac așa,  in caz contrar nu voi reuși.  Dar dacă nu dețin deprinderile,  calitățile,  ambiția,  voința necesare pentru a parcurge acel drum sau nu întâlnesc situațiile care să ma ajute, ce se întâmplă?  Dacă nu reușesc să fac ce TREBUIE,  ce se întâmplă cu mine? Dacă eu văd viata altfel,  dacă imi doresc altceva pentru mine? Dacă noțiunea mea de succes e alta? Sau dacă,  pur si simplu,  nu voi avea succes niciodată?  Pana la urmă nu toti oamenii au succes, nu? Sau nu succesul care TREBUIE.  Ce faci in situatia asta?

Ce fac copiii cărora părinții le repeta obsesiv că TREBUIE să intre la facultate?  Sau cei cărora prietenii le dau lecții de reușită?  Sau cele care-si doresc să apară pe sticla pentru a fi remarcate de un barbat cu stare? Ce facem dacă știm ce TREBUIE dar nu suntem destinați pentru așa ceva? Eu cred că fiecare are un loc al său in lumea asta mare. Unii si-l gasesc mai greu, altii niciodată.  Ce facem atunci când ceea ce TREBUIE nu ne duce acolo unde ne este locul?

Unii, cei care își doresc prea tare sa facă sau sa ajungă unde TREBUIE,  si nu reușesc,  in lipsa unui plan B si a capacității de adaptare,  ajung să se lupte cu depresia sau, mai rău,  să se sinucidă.  Si iată că in final,  aleg pentru prima dată să facă ce nu trebuie. Ceilalți,  pentru care instinctul de conservare e mai puternic,  aleg să trăiască in frustrare încercând mai departe să faca si sa spună ceea ce trebuie.  Putini sunt cei care înțeleg că in viata esti fericit numai daca esti liber.  Eliberat de sub tirania lui TREBUIE.

Cum ai putea să fii fericit când mintea ti-ar fi ocupată să găsească calea cea mai buna pentru a face ce TREBUIE?  Convins fiind că odata bifat TREBUIE,  nimic nu te va împiedica să te declari un om împlinit și fericit.

TREBUIE nu ne ajuta in niciun fel, dimpotriva.  De aceea este mult mai bine sa il înlocuim cu “ar fi bine” “ar fi de preferat”. Conotația in acest caz este mult mai libera si mai putin catastrofala decât in cazul lui TREBUIE.

Contrariile chiar se atrag?

Se spune ca contrariilor se atrag. Mai sa fie,  chiar asa o fi? Pai ma intreb cum pot supraviețui doi îndrăgostiți cu obiceiuri diferite,  cu preocupări diferite și vise opuse. Cata vreme iubirea lor poate fi de ajuns in ciuda diferențelor ce-i despart?

Ea e matinala si adoră sa se trezească odata cu găinile in timp ce lui ii place sa doarma pana soarele ajunge sus pe cer. Cât timp credeți ca vor tine pasul unul cu altul? Cine credeți ca va ceda si pentru cata vreme? La inceput ei ii va placea sa lenevească in pat, in brațele lui pana la pranz si lui sa se trezească cu noaptea in cap,  de dragul ei, dar credeți ca acest lucru va fi valabil și mai târziu?

El este dezordonat si ea ordonata.  La inceput, ea va fi incântă sa stranga dupa el, însă cu timpul faptul ca el nu păstrează ordinea, va fi interpretat ca o lipsa de respect fata de munca ei.

Ei ii plac cluburile si petrecerile cu lume multa in timp ce el prefera serile romantice si liniștite.  La început va fi încântat de felul ei de-a fi,  atat de plin de viata, distractiv.  Apoi va fi prea obositor.

Si lista exemplelor poate continua la nesfârșit.  Chiar mai credeți ca au viata lunga impreuna contrariile?

Da. Se atrag, insa nu pentru a rămâne împreună.  Cel putin, nu pentru mult timp. Ne atrage cineva diferit pentru ca elementul de noutate,  de altceva, ne suscita interesul. Insa nu pentru foarte mult timp. Pentru ca o relație sa supraviețuiască sunt necesare cât mai multe elemente comune.  De la obiceiuri până la vise si planuri de viitor.  Este foarte important ca celălalt sa vada viata asa cum o vezi tu, sa aveți principii similare, sa simțiți la fel in legătură cu lucrurile importante,  sa împărtășiți idei si pareri. Altfel, dupa ce parfumul indragostirii se duce, nu va mai ramane decât întrebarea “ce s-a intamplat cu noi?”

 

Iubirea se învață acasă

Eu cred că iubirea se învață acasă.  Bine, bine, nu iubirea in sine, manifestarile de iubire. Demonstratiile, dovezile.  Le puteți spune cum vreți.  Ideea este că dacă nu știm să le arătăm celorlalți că ii iubim, se pare că vorbele nu sunt de ajuns. Vorbele nu sunt niciodată de ajuns. De spus putem spune orice,  nu? Faptele contează…..parcă așa spune o vorbă.

Însă ce te faci când habar n-ai cum sa-i arati celui pe care-l iubești,  ca-l iubești.  Adica tu ii arăți, dar el nu vede. Sau cel puțin asa crezi,  că-i arati. E adevărat că există mai multe limbaje de iubire și fiecare se așteaptă să fie iubit în limbajul său. Și asta pentru că un alt limbaj nu recunoaște. In Cele cinci limbaje ale iubirii, Gary Chapman vorbește despre declararea iubiri prin oferirea de cadouri,  prestarea de servicii,  mangaieri fizice, cuvinte de încurajare si timp acordat.

Însă putem afirma că nu suntem iubiți sau, mai drept,  ca nu ne simțim iubiti, și dacă jumătatea nu știe să ne arate. Poate folosim același limbaj de iubire dar celălalt nu cunoaște decât o parte din alfabet.  Si asta pentru că acasă,  acolo unde ar trebui să fie iubirea, la părinții săi nu a văzut dovezi de dragoste.  Intre ei. Știa că se iubeau dar nu i-a vazut sau auzit niciodată declarandu-si iubirea. Nici verbal, nici faptic.  Si daca nu si-a vazut părinții sarutandu-se sau tinandu-se in brate,  cum ar putea stii ca aceasta e o dovada de iubire ce face parte dintr-un cuplu. Nu ma refer la perioada de inceput a relației când cei doi ar sta lipiți daca s-ar putea.

Daca părinții nu-i spun copilul ca-l iubesc si-l pupa doar in somn, cum sa stie acest copil că iubirea se arata si asa. Știe doar ca iubirea trebuie să se simtă.  Stie că este un copil iubit că doar asa e normal.  Si la rândul său isi va iubi copiii la fel.

Din nefericire,  nu poți oferi ceva ce nu ai. Sigur ca iubești, dar nu ști să arati pentru că nu ai învățat cum. Sigur ai vazut la altii, ai citit in cărți,  ai văzut in filme.  Dar nu si acasa, la părinții tăi,  primele modele in viata.

De aceea, dacă aveți copii, nu va feriți să le aratați ca-i iubiti. Si nu va feriți sa va manifestați iubirea pentru partener, prezenta copilului.  Binenteles,  cu decenta cuvenita. A ne invata copiii sa iubească este ceva la fel de folositor ca scrisul si cititul.  Le oferim copiilor deprinderi pentru viață dar uitam sa-i invatam sa iubească.

Babyklappe, un altfel de abandon

LübeckBabyklappeInca de la început vreau sa subliniez că nu sunt de acord cu abandonul,  nici măcar cu acesta,  atât de elegant.  Dar dacă tot intenționăm să renunțăm la copil,  măcar să o facem sporindu-i șansele la o viață normală.  Si la supraviețuire.  El nu are vină ca voi credeți că  si-a ales un timp si un moment nepotrivit să vină pe lume. Copilul are nevoie sa fie acceptat si iubit. Iar daca voi nu o faceti, el are dreptul sa primească toate acestea de la altcineva.

Fie că e moral sau nu, corect sau nu, uman sau nu, există femei care după ce dau naștere aleg sa-si abandoneze copilul.  Unde o fi, unde s-o putea, in closete, la tomberon, pe camp, in pădure.  In pungi, in cutii sau pur si simplu aruncați ca ceva de care nu-ti pasa si nu te mai interesează.  Cei norocoși sunt găsiți la timp si supraviețuiesc,  alții mor sau sunt uciși de animale.

In alte țări exista locuri special amenajate unde iti poti abandona copilul,  dacă nu il mai dorești.  Aceasta idee nu este una noua, ea exista inca din evul mediu doar ca un astfel de loc se gasea la biserica. Germania a fost prima tara care, prin 1999, a introdus in spitale babyklappe.

Babyklappe este un loc unde iti poti abandona copilul, in mod absolut anonim, fara sa fi interogat de ce o faci. Fara sa fii judecat. Mai exact este un gen de cutie, de obicei in spital sau incastrata in zidul spitalului, care se poate deschide din strada. Este încălzită si pregătită special sa ofere tot confortul unui bebeluș. Acolo exista o paturica si o scrisoare pentru părintele care abandonează cu informațiiin cazul in care se răzgândește.  Cei care doresc pot lăsa și un plic cu informații despre copil. Usa, clapa, se deschide o singura dată din exterior,  asa ca dacă mama se răzgândește atunci, nu-su mai poate lua inapoi copilul. Imediat după ce se inchide clapa,  se declanșează o alarmă si cineva vine să ia bebelusul.  Copiii sunt ținuți câteva luni după care sunt dați catre adopție.  Din momentul abandonului,  acești copii apartin statului iar părinții sunt decăzuți din drepturi.

Poate că unii dintre voi se gandesc ca, uite asa se încurajează abandonul,  dar nu este asa. Dimpotriva,  cel putin in Germania,  numărul copiilor abandonați a scazut.

In România numărul copiilor abandonați este mare si este in creștere,  așa ca ma intreb,  la noi pe cand babyklappe?

Sursa foto-wikipedia

E bine să alaptam, dar până când?

Iată un subiect pe care vreau să îl abortez de multă vreme și care, probabil,  va stârni reacții nu tocmai pozitive.

Inainte de toate vreau să vă spun că și eu am alăptat,  până la 6 luni, și sunt de acord că senzația este unică.  Că în timpul alăptării se creează și se consolidează legatura de atașament. Că alaptatul nu înseamnă doar hrană ci și siguranță,  dragoste,  căldură,  liniște și comfort pentru bebeluș.  La sânul mamei,  copilul retrăiește senzațiile din perioada in care se afla în burtică.  Se bucură de mirosul mamei, atât de familiar,  de bătăile inimii acesteia si de vocea ei. În niciun alt loc nu simte mai multă siguranță.  Tot la sânul mamei este locul unde se liniștește bebelusul atunci când are o neplăcere.

Și dacă aspectul psihologic al alăptatului este clar acum, din punct de vedere nutrițional,  laptele matern își pierde din proprietăți după 6-9 luni. Așa că alăptarea dincolo de această vârstă nu se mai face din necesitate. Am auzit că sunt mame care-si alăptează copiii până la 2, 3,4 chiar 5 ani.  Sinceră să fiu mi se pare puțin deplasat. Dar, sigur aceasta e părerea mea. Bineînțeles că fiecare mamă alege cum crede că este mai bine pentru copilul ei, dar alăptarea după 1 an mi se pare că este mai mult pentru mamă decât pentru copil.  Mama nu se poate desprinde, nu poate accepta că propriul copil nu mai este dependent de ea, din acest punct de vedere. Mama nu poate accepta că nu mai are un bebeluș.  La naștere copilul  primeste lapte pentru că nu are încă sistemul digestiv suficient dezvoltat și nici dinți să manance. Când este suficient de mare pentru a manca sigur,  alăptarea rămâne doar cu rolul său psihologic.

Însă copilului nu-i facem niciun bine dacă îl ținem dependent de noi. Iar alăptarea dincolo de o varsta menține această dependenta.  Infantilizeaza și menține copilul intr-o etapă Inferioara.  Este necesar să ajutam copilul să adoarmă si altfel sau sa se linisteasca si altfel decât la sân. Iar mamele ar fi bine să înțeleagă ca relația cu copilul a trecut la un alt nivel și ca acesta are in continuare nevoie de ele, însă altfel. Comunicarea mamă copil se poate realiza si altfel, mult mai potrivit varstei la care se află copilul acum.

Cum spuneam,  fiecare mamă decide pentru copilul său si acționează cu bune intenții iar multe mame susțin că nu dau doi bani pe studii și cercetări.  Însă, fără studii și cercetări,  dacă sunteți sincere, dragi mămici,  chiar credeți că alăptarea până la 3 ani ajută copilul sau vă ajută pe voi? Nu puteți înțărca copilul sau nu puteti accepta că este momentul sa-i dați drumul?  Să acceptați că este o ființă ce trebuie să devină independenta.