Nu le mai furati copilăria

De curând intrată în comunitatea mamiceasca nu reușesc să îi înțeleg pe părinții care își doresc copiii eminenți.
Dar eminenți cu orice preț.  Cu prețul copilăriei.
Și uite vezi copii de-o șchioapă cu un program mai încărcat decât într-o multinațională.  Dimineața merg la grădi dar la program redus, numai până la prânz. Apoi au pian sau canto chiar și dacă nu au veleități muzicale.  În altă zi au engleză și/sau germană.  Măcar o limbă străină e musai să cunoască prichindeii că altfel ce se vor face în viață?  Și ce dacă nu au chemare sau nu le place? Părinții decid, copilul e prea mic să știe ce-i place si ce nu.
Apoi sport. Da, sportul e important.  Așa ca dans sau karate sau balet sau înot sau orice, mișcare să fie. Dar o mișcare organizată.
Apoi să nu uităm de jocurile pe calculator.  Că după atâta muncă să vină și răsplata.

Dragi părinți, de ce le furați propriilor copii copilaria? De ce le furați timpul de joacă?  Oare nu au timp pentru toate acestea mai tarziu?
Cât sunt copii au nevoie să se joace. Joaca nu este numai relaxare și distracție.  Joaca înseamnă dezvoltare, fizică, psihică, emoțională.

Joaca îi dezvoltă copilului percepțiile și reprezentările, îi exersează și dezvoltă memoria, gândirea,  imaginația.  Îl ajută să găsească soluții la “probleme”, să devină responsabil, să-si facă prieteni și să se integreze într-un grup.

Joaca il ajută pe copil să înțeleagă lumea. Să treacă peste obstacole,  să cunoască frustrarea și sa învețe să o depășească. Să facă mișcare,  să exploreze mediul înconjurător,  să pună întrebări și să descopere în permanență lucruri noi. Prin joacă copilul învață.

Dacă copilul are un program care abia îi mai permite să se joace, credeti ca va învăța mai multe? Sau mai bine? Faptul că încă de prea mici, copiii au preocupări de copii mari, nu le asigura succesul.
În viață există vreme pentru toate si un timp potrivit în orice. Mica copilărie este pentru joacă.
Decât să le aglomerați programul cu lecții și cursuri, mai bine jucați-va împreună. Câștigul copilului este mult mai mare decât în cazul acumulării de  cunoștințe.

Nu mai alegeți in locul lor. Așteptați să crească și lasati-i să va spună ce le place si ce si-ar dori să facă.  Până atunci lasati-i să fie copii.
Nu degeaba spunea Creanga, daca-i copil, să se joace!

Anorexia un “must have”?

Ce este anorexia? Obsesia pentru a fi cât mai slab/ slabă cu putință.  Deși nu cred că mai sunt oameni care să nu fi auzit de anorexie. Și asta pentru că observ, cu tristețe, cum acest virus afectează din ce în ce mai multe fete. Din ce în ce mai tinere! Adolescente!
Anorexia a devenit un accesoriu pe care trebuie să-l ai. Orice ar fi. Cu prețul vieții chiar.
Și cum să nu fie așa când se face atât de multă reclamă acestui ” stil de viață”.
Pentru că, din păcate, pentru unele fete acesta este un stil de viață.  Ba se mai și mândresc cu dieta lor care constă într-o căpșuna. Hai două, dacă trec și pe la sală în ziua respectivă.  Și ne povestesc cu vădită tristețe ce sacrificiu fac ele.
Și chiar fac! Dar nu pentru a pierde kilogramele in plus, imaginare, ci pentru a se lupta cu boala. Anorexia este o boala! Foarte gravă pentru că duce la deces. Și pentru că indiferent cât de slabe ajungem să fim,  trebuie să mai slăbim puțin. 
Anorexia nu este un stil de viață, ci o boală!

Nu o să vă vorbesc din nou despre motivele de natură psihologică ce stau în spatele bolii, ci despre cum mass media ne vrea pe toate anorexice.
E adevărat că se vorbește și despre efectele devastatoare ale acestei boli, însă prea puțin în comparație cu propaganda pro anorexie. O propagandă indirectă, ce-i drept, dar zilnică. 

Nu cred că trece o zi fără să nu ni se prezinte ingredientele drumului către succes.  Silicoane, extensii, operații estetice lunare, haine sumare și musai, dar musai un trup tras prin inel. E adevărat că nu toate fetele, adolescente, au sau își aleg un astfel de model în viață, dar dacă aruncăm o privire în licee, vom descoperi că 90% dintre ele și-au setat ca țel un astfel de model.

Mesajul pe care mass media îl transmite este că trebuie să fii slabă și tunată integral ca să fii băgată în seamă.  Repet, este un mesaj indirect dar foarte clar.
Știți câte fete își doresc să ajungă asistente tv? Acesta ar fi tichetul către o viață plină de admirație și huzur. Dar pentru asta trebuie să facem sacrificii: înfometare, multa sală și bineînțeles câteva operații. 

Cum să îți dorești să mai mănânci când ai 15 ani, te visezi model și vezi cum la un casting de modele li se spune fetelor slabe că sunt grase? Că arată ca niște vaci?
Te ridici, te uiți în oglindă și decizi că a venit timpul pentru sacrificii. E cazul să mai slăbești.  Si tu!
Cu cât mai slabă cu atât mai bine.

Nu zic, așa o fi pe catwalk însă poate n-ar strica dacă am cenzura puțin aceste cerințe.  Măcar la tv pentru că, din păcate,  fetele tinere de acolo se inspiră pentru viață. 
Nu spun nici c-ar trebui să promovăm grăsuțele doar pentru că fetele devin altfel anorexice. Și nici nu afirm că anorexia se instalează doar din cauză că o vedem zilnic la tv. Bineînțeles că nu, însă și media are un mare rol.
Și nu, nu sunt o grăsuța frustrată!  Sunt o femeie normală la trup și la cap, sătulă să vadă cum se vând rețete bolnave de succes pe toate posturile tv.

De ce îi iertăm, când îi iertăm?

Probabil că fiecăruia i s-a întâmplat, măcar o dată-n viață să fie înșelat și trădat în amor. Cine nu a trecut prin așa ceva, fie nu a simțit sau nu l-a prins pe trădător; fie a ieșit din relatie înainte să se petreacă grozăvia; fie este pur si simplu un norocos.

Dar să revenim la cei mai puțin norocoși, la cei care-si prind partenerul cu mâța-n sac. Ce facem în acest caz?
Îl iertăm sau nu-l iertăm pe infidel?
Cei mai mulți vor judeca acum la rece și vor spune că nu ar ierta. În fața unei asemenea situații, implicat fiind, poate altfel ar sta lucrurile. Cu siguranță, iertarea e dependentă de o mulțime de factori, așa că nu ieșiți încă in față să aruncați cu pietre.
Binenteles mai sunt și cei care vor să ierte dar nu pot uita. Iar asta înseamnă că îl vor tortura pe infidel până când relația se va duce pe apa sâmbetei.

Însă există și oameni care pot ierta. E minunat să ierti și e chiar recomandat dacă vrei să trăiești cu sufletul împăcat, dar să ierți infidelitatea? Iată că se poate!
De ce am face asta? Sigur, fiecare are motivele lui si argumente solide.
Cred, însă, că dincolo de motivele declarate, mai există si altele. Poate că nici nu suntem conștienți de ele.
Cred că atunci când iertăm o facem în primul rând pentru noi. Pentru că avem nevoie de asta.
Avem nevoie să recunoască că a greșit. Avem nevoie să auzim cât de rău îi pare și cât de mult regretă.
Avem nevoie să auzim că are nevoie de noi, că s-a înșelat căutând în altă parte. Că nicăieri nu se mai simte ca în brațele noastre.
Avem nevoie să auzim că se căiește și că a descoperit că nu poate trăi fără noi, că s-ar întoarce iar si iar pentru că doar lângă noi îi este bine.
Avem nevoie de toate acestea pentru a ni se confirma că suntem de neinlocuit, unici și singurii capabili să oferim fericire. Avem nevoie să știm că suntem speciali și că aceasta este o garanție că nu vom fi părăsiți. Că vom fi mereu iubiți. De toată lumea, dar mai ales de cei care ne rănesc.

Însă există oare garanții în relații? Nu prea există nici în afaceri, decât la modul teoretic, darămite în amor.
O dată iertat, există vreo garanție că te va iubi, aprecia, respecta mai mult? Există vreo garanție că infidelitatea nu se va mai repeta? Sau că relația va fi mai bună sau, dacă nu, măcar la fel?
Actul iertarii, in sine, probabil, ne face să ne simțim bine dar cum vom merge mai departe este mult mai important.

Sunt oameni care nu pot ierta pentru că au învățat că foarte rar oamenii se opresc după prima trădare. Și asta din experiență. Și stiu că ceea ce se întâmplă o dată are toate șansele să se repete. Iar ce se întâmplă de două ori, cu siguranță, se va întâmpla și-a treia oară.
Dar voi? Voi iertati? Și dacă da, de ce o faceți?

Iubirea TREBUIE să fie necondiționată

Cred ca ar fi potrivit să vă vorbesc despre iubirea necondiționată. Știu că este tare greu să iubești neconditionat, să nu ai așteptări, dezamăgiri, să te bucuri doar pentru ca iubești. Orice ar fi.
Teoretic vorbim despre iubire necondiționată în relații dar cred că aceasta e cel mai greu de oferit. Chiar dacă in cuvinte sună frumos.

Însă nu despre relațiile amoroase vreau să vă vorbesc ci despre un altfel de amor. Cel părintesc. Iubirea părinților față de propriul copil. Aceasta chiar TREBUIE să fie necondiționată.
Eu spun mereu ca pe lumea asta nimic nu trebuie făcut musai. Însă această iubire chiar trebuie, musai, să fie absolut necondiționată.

Copiii au nevoie de iubirea părinților pentru a crește frumos și pentru a deveni adulți sănătoși. Nu doar sănătatea fizică este importantă ci și cea emoțională. Pentru că cele două se influențează una pe alta.
Sunt părinți care consideră ca dacă copilul e hrănit, îmbrăcat și apărat de pericole, asta-i tot ce-i trebuie. Dar despre nevoile emoționale nu pomenește nimeni. Și nici despre traumele pe care un copil le trăiește din vina părinților.
Pe vremea când eram eu copil nu exista acces la informație și se părinții ne creșteau cum fuseseră crescuți și ei. Dar acum, cu atâtea cărți, situri, conferințe, ateliere etc, ce scuză au mamele care încă nu-si iubesc necondiționat copiii?

Un copil trebuie iubit pentru ceea ce este el, o ființă umană. Pentru că există și face parte din viața noastră.
Nu îl iubim pentru ca este frumos, deștept, cuminte, ascultător.
Cand nu mai e cuminte, nu-l mai iubim?
Când nu ia note bune, când spune ce nu ne convine, când face boacăne, când nu ascultă, când ni se împotrivește atunci nu îl mai iubim?
Unii părinți așa dau impresia. Și vedem asta din felul în care își pun la punct copilul, din felul în care-i vorbesc. Copilul lor se simte iubit atata vreme cât se poartă într-un anume fel. Altfel robinetul de iubire se închide. Se va deschide când copilul va merita.
Aveți idee cât doare să vi se spună că nu meritați ceva ce vă doriți? Sau ca nu meritați nimic? Sau și mai cumplit, că nu meritați să fiți iubiți decât dacă va purtați intr-un anume fel?
Voi sunteți adulți și știu că v-ar durea să vi se vorbească așa. Poate nici n-ati permite. Însă unui copil de ce îi vorbiți așa?
Credeți oare ca faptul că i-ati dat viață vă dă acest drept?

Sunt părinți care-si iubesc copilul atata vreme cât acesta le urmează visul. Vis pe care ei nu și l-au putut urma. Sunt puțini copiii care au aceeași pasiune și același vis, cei mai mulți urmează un vis care nu este al lor (deși ei asa cred). Dar o fac pentru ca așa se simt iubiți.
Alți părinți au așteptări imense comparativ cu potențialul copilului.

Dragi părinți, nu vă mai jigniți copiii, nu-i mai umiliți și nu le mai spuneți că nu sunt buni de nimic. Nu așa îi veți motiva (unii părinți chiar cred asta).
În felul acesta îi veți ajuta să eșueze in viață. Si-apoi adulți nerealizati fiind, tot voi veți afirma că erați convinși că nu se va alege nimic de ei. Pai, dragii mei, și din vina voastră s-a ajuns aici.
Un copil căruia îi repeți că nu merită nimic și că nu va face nimic în viață, fie va face tot posibilul sa-ti demonstreze că ai dreptate, fie că te înșeli. Dar in cel de-al doilea caz, copilul tău nu va fi niciodată un adult mulțumit și va vrea mereu mai mult și mai mult. Poate că va obține mai mult dar va fi mai puțin fericit. Își va alege parteneri nemulțumiți cărora va încerca din răsputeri să le câștige dragostea.

Nu le spuneți fetelor voastre că sunt urâte “ca să nu li se urce frumusețea la cap și să o ia razna” pentru că vor fi topite după primul băiat care le va spune că sunt frumoase. Și prima dragoste nu este întotdeauna si cea frumoasa, mai ales când nu ști sa faci alegeri.

Nu vă loviți copiii pentru că vor crește și vor lovi la rândul lor sau vor accepta să fie loviți.

Nu le vorbiți urât și nu-i jigniți pentru că vor accepta și de la alții același tratament când vor crește. Și ce-i mai rau, pentru că le veți fractura stima de sine și încrederea de care au atâta nevoie in viață.

Nu îi certati si nu ii pedepsiți când greșesc pentru că vor fi temători și nu vor mai încerca lucruri noi. Mai bine stați de vorbă și explicati-le unde au greșit. Nu îi învățați să le fie teamă de voi. Teama nu este iubire!

Nu îi umiliți in public pentru că și ei au sentimente ca și voi. Și pe ei ii doare. Ați încercat vreodată să vă puneți în locul lor? Credeți-ma ca dacă ati face-o v-ati purta altfel cu ei. Sau cel putin așa sper.

Nu îi comparați cu alți copii! V-ati gândit vreodată cum ar fi ca partenerul să vă spună că vecina de vis a vis e mai îngrijită și mai aranjată și ca ar trebui să o luați drept exemplu? Sau să vă spună soția ca x-ulescu câștigă mai bine si ca i-ar fi plăcut si ei un soț așa?
Ce ați simți?
Același lucru simte și un copilul caruia părinții îi dau drept exemplu alți copii mai “buni” decât el. Când faceți afirmații usturătoare încercați sa le simțiți pe propria piele mai întâi.

Când crește copilul și devine adult, și nu are viață pe care orice părinte și-o dorește pentru copilul său, părinții se lamentează spunând că odrasla lor nu are noroc. Nu, dragii mei, nu e vorba de noroc. E vorba despre felul în care l-ati iubit, condiționat, și l-ati învățat că nu merită nimic și nu e bun de nimic. Acum primește de la viață exact ce i-ati urat zi de zi. Nicio acțiune negativă asupra copilului vostru nu rămâne fără efecte. Negative, din nefericire.

Ar mai fi multe de spus, dar momentan mă opresc aici.
Dragi părinți, nu uitați niciodată că un copil nu are nevoie de haine de firmă și jucării scumpe. El are nevoie disperată ca voi să îl iubiți orice ar fi, necondiționat, toată viața. Să îl acceptați așa cum este, chiar dacă nu este mereu pe placul vostru să îl iertați când greșește, să îl ascultați când are ceva de spus și să înțelegeți că are sentimente exact ca orice altă ființă umană. Și nu uitați că această parte din voi nu este o extensie a voastră, ci o ființă separată, diferită de voi.
Iubiti-va necondiționat copiii și ei vor fi părinți mai buni la randul lor!