De ce acceptă o femeie să fie bătută?

woman-228177_640Un studiu arată că în ultimii 5 ani, cel puțin 300 de femei au murit ca urmare a violenței domestice. O fi mult, o fi puțin?
Eu cred că este prea mult. Și o singură victimă e mult când te gândești că bărbatul pe care îl iubea i-a luat viața. De unde acest drept de a lovi o altă ființă?
S-au tot făcut campanii de informare pentru femei, s-au construit adăposturi, sunt psihologi și avocați care le intind o mână de ajutor femeilor abuzate de către parteneri. Si cu toate acestea, încă multe femei preferă să rămână în infernul pe care îl trăiesc. Unele dintre ele nu vor apuca anul viitor. Sigur că este revoltător! Sigur că te întrebi “de ce aleg să rămână?” dincolo de toate scuzele.

Sigur că bine ar fi sa nu intrați în relații cu un partener cu potențial agresiv dar daca va treziți intr-o astfel de relatie, prima palmă ar trebui să fie și ultima. Chiar daca îl iubiți peste măsură, chiar daca își cere scuze, chiar dacă spune ca l-ati provocat, chiar dacă și mama voastră o mai incasa, chiar dacă orice. Nimic, absolut nimic nu justifică violența.  Cu atât mai puțin când vine din partea cuiva care susține că vă iubește.
Și totuși, ce o face pe femeie să nu plece?

Femeia care rămâne în relație cu un partener agresiv aparține unei tipologii anume. Provine dintr-o familie unde educația s-a facut cu nuiaua de către părinți restrictivi sau autoritari. Așa că nimic nou sub soare. Acasă bătaie, aici bătaie. Ceva normal, așa e viața. Așa că acceptă.
De aceea, dragi părinți, nu vă loviți copiii! Vor crește și vor lovi la rândul lor sau vor accepta bătaia ca făcând parte din viață.
Sau dimpotrivă, femeia victimă provine dintr-o familie hiperprotectoare. Și un bărbat agresiv se dovedește a fi foarte protector la început și dispus sa-i satisfacă toate nevoile și dorințele. Pe parcurs apare și violența. Binențeles că momentele agresive alternează cu cele de mare dragoste.

Femeia care acceptă violența nu mai are încredere în ea. Nu mai crede că ar putea să plece, sa-l părăsească pe agresor. I s-a repetat atât de des și atât de mult că nu poate, că nu e capabilă, ca e proastă încât a ajuns să creadă ca acesta e adevărul. Și cum ar putea să fie altfel, când el se ocupă de tot, pentru ca ea să nu-si bată capul?
Și încet, încet o distanțează de familie și prieteni, poate chiar și de job. Iar toata această grijă va duce la izolarea femeii și la construirea unei nesiguranțe ce o va ține prizonieră în acea relație.

Femeii agresate îi este frică sa-l părăsească pe agresor. Atât de frică încât se simte paralizată numai la  gândul că ar putea să încerce să plece. Îi este teamă pentru viata ei și a copiilor, dacă aceștia există. Și aceasta pentru că i s-a repetat suficient de des că va muri dacă încearcă să plece.
Probabil pentru cineva din afară aceste amenințări nu par demne de luat în seamă, însă pentru o femeie cu o stimă de sine scăzută, fara încredere în ea, fără un venit lunar, fără un loc unde să meargă sunt foarte reale. O femeie terorizată știe ca nimeni nu o poate păzi 24 din 24 de furia barbatului care o va căuta, daca îl părăsește. Și asta pentru ca legea e mult prea permisivă cu bătăușii.

Nu mi se pare normal ca o femeie abuzată să fie nevoită să-si părăsească casa pentru a scăpa de agresor. Asta înseamnă să treacă printr-o altă traumă. Sa-si părăsească locuința și să meargă intr-un adăpost social, unde nu va putea rămâne prea mult timp. De ce nu este alungat agresorul?

De multe ori societatea spune că aceste femei sunt proaste pentru că acceptă sa fie maltratate și că își merită soarta. Alteori, dacă femeia se plânge, familia de origine o sfătuiește să stea să îndure că asta e căsnicia, altul mai bun nu o să găsească. Sau și mai rău, este sfătuită să nu îl mai provoace.
Și uite așa, femeie preferă să tacă și să îndure pentru că îi este rușine să mai spună ceva. Și îndură pana este prea târziu.

În mod absolut eronat încă se mai crede că :
– violența se asociază cu sărăcia, lipsa de educație, consumul de alcool sau droguri, boala psihică.
– unele femei merită să fie bătute pentru că își provoacă partenerii
– femeia trebuie “pusă la punct” din când în când
– femeia este proprietatea barbatului, mai ales după căsătorie

Romanul e tare fudul

Nu scriu intamplator acest post. Tocmai pentru ca se apropie ziua noastra, a romanilor, vreau sa cred si sa sper intr-o Romanie mai buna. Si cred ca acest fapt nu va fi posibil daca oamenii nu se vor schimba. Daca nu isi vor schimba mentalitatea si atitudinea fata de tara si valori.
Romanii sunt tare mandri.Acest lucru nu ar fi unul rau, numai ca sunt mandri in chestiunile care tin de aparente, de imagine.
Romanii nu imbraca orice, nu mananca orice si nu muncesc orice. Poate doar in strainatate unde nu-i cunoaste nimeni.

Este adevarat ca salariile sunt de mizerie, uneori, dar nici nu o sa pot intelege un tanar care nu are nici un fel de pregatire si experienta dar refuza sa munceasca orice pentru 800 sau 1000 lei. Prefera sa stea acasa. Poate apare ceva mai bun, mai tarziu. Si pentru unii, asa se scurg anii. Binenteles ca un job stabil, la stat daca se poate, unde sa nu faca nimic pe ceva banuti, nu ar fi de refuzat. Sau macar intr-un loc unde se pot rotunji veniturile, daca tot e mic salariul.

O alta fudulie a romanilor este sa lase bacsis la supermarket. In alte tari nu exista aceasta sfiala in a lua si ultimul cent. Numai romanul, care se plange ca-i sarac, nu se mai uita la un pol, doi. El face banul, nu banul il face pe el.

In Romania nu te poti deplasa cu orice masina. Musai trebuie un bolid cu  ceva cai putere. Sa fie o marca de renume. Faptul ca nu-ti mai raman bani pentru impozite, benzina si inspectiile anuale sunt aspecte mai putin importante. Imaginea este ceea ce conteaza. Mai comic este ca unii si-au vandut pamanturile sa-si cumpere limuzine de lux pe care nu le pot intretine, evident.
La fel se intampla si cu casele.

Casa romanului trebuie sa fie cat mai mare si musai cu gradina in fata. Acolo va sta vara, dar si iarna, la gratare cu prietenii. Sa se vada prosperitatea, altfel ce rost mai are toata truda, daca nu te invidiaza nimeni?

Hainele sunt concepute pentru a te lauda cu ele, nu pentru a-ti acoperi trupul.Daca nu e de firma, degeaba este de calitate. Sau macar sa fie o copie, dar sa fie o copie de firma. Altfel e degeaba.

Clubul e frate cu romanul. Dar nu oricum. Nu poti merge in club daca nu urmeaza sa postezi dovezile pe retelele de socializare. Pai are vreun rost sa te mai distrezi cu bautura multa si cheltuiala pana la ziua daca nu afla si ceilalti?

Am uitat de tehnica. Tocmai de asta? In Romania si copiii au smartphone, de tableta si laptop nu mai vorbesc. Ba chiar parintii sunt mandrii ca odrasla domina tehnica mai ceva ca un om mare. Ma intreb cum poate un parinte sa se laude cu performantele copilului  de 2 ani, in materie de jocuri pe calculator? Sigur e ceva ce-mi scapa mie.

Nu generalizez, nu toti romanii sunt asa, dar sunt din ce in ce mai multi. Poate si din cauza ca genul acesta de oameni iese mereu in fata si se remarca.
E drept ca nivelul de trai este scazut dar cred ca daca am cheltui cu mai multa intelepciune, am trai mai mult si mai bine. Insa probabil ca multi se gandesc ca decat cioara o viata, mai bine vultur o zi!

Copiii vin cand vor ei

Nu, nu m-am tampit, sau tocmai pentru ca scriu despre copii este o dovada ca asa este? Glumeam evident :)
Aseara, la tv, o mama foarte tanara a spus ceva tare frumos, referindu-se la copiii ei “cu ce drept imi poate lua sotul meu ceva ce mi-a daruit Dumnezeu”?
Nu stiu cum vi se pare voua, dar mie mi-a ramas in minte si m-a dus cu gandul ceva mai departe.
Intr-adevar copiii sunt un dar. Un dar ce vine cand trebuie si nu cand vrem noi.
Uneori vine exact cand suntem pregatiti, alteori cand suntem in cel mai nepotrivit moment al vietii. Sau cel putin asa credem noi.
Nu cred in copiii care salveaza relatii si mi se pare o mare greseala sa faci un copil cand relatia scartie sau cand te-ai plictisit si vrei sa treci la next level. Cred ca un copil poate pune la mare incercare o relatie care avea ceva probleme inainte.
Am cunoscut cupluri disperate care, desi isi doreau foarte mult, nu reuseau sa aiba copii. Am cunoscut femei care, chiar si in lipsa unui partener, isi doreau cu ardoare un copil. Nu am nimic cu mamele singure, dar cred cu tarie ca unui copil ii trebuie si mama si tata. Nu fac referire la mamele care isi cresc copiii singure pentru ca a fost necesar sa se separe de partener. In viata nu ne ies toate cum am vrea. Dar nu cred ca avem dreptul sa decidem din start ca piticului nostru nu-i trebuie tata.

Revenind, am cunoscut femei care aveau un plan foarte clar de viata, cariera, casa, poate si-o masina si apoi un copil. Insa dupa ce bifau tot si venea momentul copilului, nu intelegeau de ce acesta nu apare.Cu atat mai tare cu cat ele erau obisnuite sa fie nr 1 in tot ce-si propuneau.
Insa eu cred ca, copiii vin cand vor ei si ca ne sunt oferiti intai ca un dar. Un dar in care trebuie sa investim pentru a le fi de ajutor. Eu sunt de acord cu Osho care spunea ca, desi copiii vin pe lume prin intermediul nostru, ei nu ne apartin.
Si mai cred si teoria care sustine ca, copiii isi aleg parintii. Cu atat mai mult cu cat unei amice, fiul ei de 5 ani, i-a povestit ca el a ales-o sa-i fie mama :)

Cred ca functie de misiunea pe care o are pe pamant, copilul isi va alege parintii. Pentru ca eu cred ca suntem aici nu doar sa mancam, sa ne inmultim si sa asteptam pensia. Cred ca suntem aici sa lasam ceva in urma noastra.

Asa ca dupa parerea mea, nu foarte avizata poate, nu disperati daca inca nu aveti copii. Daca va doriti, vor veni. Poate vor veni si daca nu va doriti. Pentru ca, copiii vin cand vor ei si la cine vor ei.

Marile potentiale iubiri

Se intampla sa aud in jurul meu vorbindu-se cu nostalgie despre marile iubiri. Trecute, apuse dar neingropate. Ca poate, cine stie, timpul va trece si ea, iubirea, se va relua de unde a ramas.
Fiecare dintre noi, se pare, a intalnit la un moment dat o iubire ce-a fost sa fie imposibila. Dar daca era sa fie posibila, ar fi fost o poveste tare frumoasa.
Pai tocmai de aceea parea ca ar fi putut sa fie cea mai cea, pentru ca fuse imposibila si nu s-a consumat. De obicei aceste povesti par rupte din cartile cu final de tipul “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Dar dati-mi voie sa va spulber visul si sa va spun ca nu este asa. Sau poate, rar este asa.
Pana si in aceste povesti, ea are o zi proasta si nu mai este asa mieroasa cu el, iar el, nervos fiind, isi descarca frustrarile in calea ei.Pentru ca suntem oameni chiar si cand traim povesti de dragoste. Pentru ca nu cunosti pe cineva pana nu traiesti o vreme cu el, sub acelasi acoperis. Si nu-l cunosti cu adevarat decat dupa ce vezi cum reactioneaza la greu si la bine, la boala si saracie, la nervi si bucurie.
Cu totii avem si parti urate si zile proaste. Asa ca, ma-ntreb, marea potentiala iubire ar fi trecut intacta de marile descoperiri?
Sta in natura noastra sa ne dorim ce nu avem si sa credem ca “dincolo era mai bine”. Cu cat este mai imposibila o poveste care a inceput frumos, cu atat ni se va parea ca ar fi fost “aceea” pe care o asteptam. Si-apoi tocmai faptul ca nu se consuma o face mai savuroasa si pasionala. Si ce invatam noi inca de mici? Ca aceea e iubirea ce ne trebuie. Aceea care are pasiune, un strop de mister, care se joaca cu noi si nu arata clar ce vrea.
Si uite asa, cu ochii dupa un anume ambalaj, pierdem din vedere esentialul. Pana la urma, orice poveste poate fi o mare iubire si ce parea a fi marea iubire, nu a fost decat o poveste. Depinde doar de noi ce alegem sa facem cu ceea ce intalnim.

Se tampesc femeile cand devin mame?

Dragi prietene si voi, cei care ma cunoasteti, sa-mi spuneti daca este adevarat. Personal nu cred, dar poate sunt doar subiectiva.
Am citit zilele trecute un articol scris de o domnita care afirma ca femeile s-ar tampi dupa ce devin mame. Fiind proaspata mamica, am inceput sa ma gandesc daca este asa.
Nu cred ca femeile renunta cu greu la cariera si fac un copil de dragul barbatului ce doreste sa devina tata. Nu zic ca nu exista si astfel de femei, dar cred ca sunt foarte multe femeile care renunta de buna voie si nesilite de nimeni la cariera, pentru o vreme, din dorinta de a deveni mame. Si nu doar pentru a o bifa si pe asta.
Mai cred ca inca exista femei care isi doresc mai mult de la viata. Mai mult decat sa-si satisfaca nevoile si dorintele egoiste, mai mult decat sa urce pe scara sociala, mai mult decat haine si pantofi de firma, mai mult decat petreceri pana dimineata si vacante nesfarsite langa un milionar. Inca mai cred ca exista si femei care isi doresc sa aduca o viata pe lume, care isi doresc sa-si sacrifice placerile imediate pentru a creste frumos si curat un copil.
Probabil o sa spuneti ca si copilul se naste dintr-o dorinta.Si asa este, insa eu cred ca, copiii nu vin pe lume pentru a ne tine noua de urat la batranete  si vin pentru a trai viata lor. Noi doar ii pregatim cum stim mai bine pentru viata lor.

Nu cred ca femeile arata rau dupa nastere, ca sunt grase, ca au celulita si asta ii face pe barbati sa misune cu ochii dupa altele.
Cred insa ca barbatii care fac asta, oricum o faceau si inainte si ar face-o oricum. Nu pentru ca femeia lor are, pentru o vreme, un corp de mama. Si-apoi nu exista pe lume nimic mai important decat goana dupa un trup de sirena?
Si mai cred ca cele care se neglijeaza dupa ce devin mame, se neglijau si inainte. Nu contest faptul ca timpul liber nu mai este acelasi, dar nu am auzit nicio femeie care lucreaza intr-o multinationala ca nu ar avea timp sa se ingrijeasca.

Observ ca ne daruim cu ardoare timpul pentru a ne construi o cariera, dar cand vine vorba despre copii, lucrurile nu mai stau la fel. Nu ma intelegeti gresit, nu militez pentru a ne inmulti in nestire. Nici gand. Si nici nu cred ca toate femeile pot fi mame. Unele pot fi doar mame biologice, dar a fi mama inseamna mult mai mult de atat.

Nu cred ca mamele vorbesc doar despre “cacuta”, “papita” si colici, poate doar cu alte mamici sau numai daca sunt intrebate. Femeile raman femei si dupa ce devin mame. Femei cu aceleasi dorinte, nevoi, vise si asteptari.
Recunosc ca inainte de a deveni mama, imi era teama ca viata mea se va schimba si nu voi mai putea sa ma bucur decat de copilul meu. Dar nu este deloc asa.Viata mea a devenit mai frumoasa si mai plina de energie, de culoare, de veselie si de responsabilitati. In rest inca imi doresc sa fiu si sa fac si altceva in afara de a fi mama. Mamicia nu ne ia mintile.

Nu ma astept ca cele care nu sunt mame sa ma creada pe cuvant.Probabil nici eu nu as fi crezut inainte. Dar timpul stie cum sa ne raspunda la toate intrebarile si sa ne rezolve toate dilemele.