Uneori chiar nu e meritul nostru

Cei care ma citesc de cand prima mea copila era bebelus, stiu ca nu a fost niciodată prietena cu somnul. Nu am uitat prin câte am trecut in încercarea de a o obișnui sa doarmă singura. Luni întregi mi-am petrecut nopțile leșinata de somn pe covor sprijinită de gratiile pătuțului. Noapte de noapte. Rezultatul? Acum doarme cu noi. Nimic nu a funcționat. Nimic din ce am citit, nimic din experiența altora. O vreme se culca la ea in camera dar dupa miezul nopții, cand se trezea, venea la noi. Intre timp m-am resemnat. Asta e, nu va dormi pana la 20 de ani cu noi in pat. Si nu e chiar asa important unde doarme, in cele din urmă.

Cand s-a născut a doua copilă, singurul țel a fost sa fie liniște noaptea pentru ca Eva să meargă odihnită a doua zi la gradinita. Si Omul la fel, dar la spital. Si evident că preferam să mă ocup de un copil care plânge, nu de doi. Asa se face că imediat cum au inceput colicii, adica la vreo săptămana după ce am venit acasă, cum începea sa plângă, fugeam cu ea in camera Evei, ca să nu deranjăm. Acolo ne-am petrecut primele doua luni, toate nopțile integral. Dormea extrem de putin, 2-3 ore pe noapte. In rest plângea, plângea, plângea. As fi facut orice pentru cateva ore de somn, inclusiv sa dormim impreuna, oricum, oriunde, numai sa dormim. Cand dormea, dormea pe burta mea iar mai tarziu, langa mine pe-o parte, fix ca un om mare deși abia depășea juma de metru. Dupa 2 luni crizele s-au ameliorat si împuținat, slava domnului, altfel nu stiu cum as fi supraviețuit mai departe. Ne-am întors. Eu in patul meu minunat, ea in pătuț. Cu toate astea pana pe la 6 luni dormeam jumătate de noapte tot acolo, pentru ca se trezea plângând. Tot impreuna, in același pat, fiecare pe-o parte, nas in nas.
Nu m-am gândit niciodată ce ma fac eu cu co sleeping-ul asta, unde ajung, e bine, nu e bine, bla bla, bla. Eram sfârșită, nu ma interesa decât sa dorm. Pentru că poate cu un copil mai reusesti sa dormi peste zi, cu doi nicio șansă.

Apoi am mers acasa, la părinți, unde 3 saptamani am dormit doar impreuna toată noaptea, pana a doua zi dimineața tarziu. Atunci m-am gândit ca e compromisă rău situația. Cand ne-am întors am cumpărat un pat mai mare pentru ea si ne-am încercat norocul. Nu ma așteptam la minuni. Eram pregatita. A dormit din prima noapte in el, singura, fara nicio problemă. Inca doarme singura. Si nu doar atat, ci si adoarme singură. E in cameră cu noi dar doarme in patul ei. Asta da, performanță.
Nu e meritul meu, eu n-am facut nimic, dimpotrivă. Am lăsat lucrurile sa curgă natural. Pur si simplu este meritul ei, firea ei.

De ce v-am povestit toate astea? Pentru ca e plin de mămici care se laudă că odraslele lor dorm singure in camerele si paturile lor, iar noi, mamele care nu reușim sa obținem același lucru de la odraslele noastre, pesemne că undeva greșim. Nu mai vorbesc de aerul de atotștiutoare pe care il afișează. Si nu contenesc să ofere soluții testate. Cumva cred ca secretul a stat in tot ce au întreprins ele pana in acel moment. Uneori poate că este asa, alteori nici vorbă. Mai depinde si de caracterul copilului nu doar de măestria părintelui. Altfel de de ar fi frății asa diferiți, atâta timp cât sunt crescuți de aceeasi părinți?

Normalitatea lor, nouă ne este straină

Pentru ca misiunea mea de a face copii s-a încheiat (2 copile minunate ne sunt de ajuns), in iarna ce a trecut, am zis sa purced la culegerea de informații legate de recunoașterea studiilor mele de psiholog si sa ma apuc usor usor de treaba. Pentru asta, dupa lungi căutări pe google, am scris către colegiul psihologilor de aici, un mail in care am atașat documentele mele cu întrebarea daca imi sunt studiile recunoscute si cum pot începe sa lucrez. Am facut asta in luna ianuarie. De regula aici ti se raspunde la mail a doua zi, maxim a treia zi. Oriunde ai scrie. Întotdeauna primesti un răspuns. A doua am verificat de cum m-am trezit, va dați seama, nu? Nimic. La fel si a treia zi, si in zilele următoare. Am verificat frenetic in fiecare zi. Nimic. In februarie am retrimis mailul. Din nou nimic. Apoi am renunțat, gândit ca sigur ceva era in neregula.
Luna trecută un coleg de-al soțului meu mi-a zis sa scriu la ministerul educației si sa întreb acolo. Zis si facut. Am scris despre ce ma interesa dar am menționat si ca trimisesem mail la colegiul psihologilor, cu numele persoanei căreia trimisesem si ca așteptasem in zadar un răspuns.

A doua zi dimineața aveam deja răspunsul celor de la minister cu precizarea ca l-au sunat ei pe domnul cu pricina si ca acesta imi va raspunde curand. Sigur ca m-am gândit ca e doar politețe, ca doar corb la corb nu-și scoate ochiul. Fix in aceeasi zi am primit mail de la colegiu, fix de la acel domn, cu scuzele aferente si cu toate explicatiile necesare, plus precizarea ca pot suna oricând pentru alte lămuriri.
Dupa ce am vazut dimensiunea mailului am înțeles si de ce nu-mi răspunsese nimeni si am înțeles si ca pentru evaluarea actelor de studii este necesar sa achit o taxa inainte, lucru pe care nu il făcusem.

Evident ca m-a impresionat felul rapid in care s-au mișcat lucrurile doar pentru ca am anunțat mai sus ca cineva nu-mi furnizase niște informații. Apoi aveam sa aflu ca nu era nimic impresionabil, ci ceva absolut normal. Sa mai spun si ca eu sunt doar o imigranta in țara asta? O imigranta cu o profesie pe care ei o cauta si o respecta, e drept, dar tot o imigranta sunt. Cu atat mai mult m-a impresionat rezultatul acțiunii mele. Mi-a fost clar ca da, asta e normalitatea.

Acum ma întreb si va întreb, cand vreodată s-ar fi întâmplat asa ceva in țara mea? Sau cand vreodată se va întâmpla asta? Asa, simplu, pe mail, fara pile, fara intervenții, fara sa cunosc pe cineva care cunoaște pe cineva important? De ce acasa nu se poate? Mi-e ciudă ca normalitatea altora ne este nouă încă atât de străină.

5 ani, 2 fete și-o altă acasă

Mulți își amintesc iarna din 2012. După un decembrie superb cu soare și temperaturi de primăvară, pe la sfârșitul lui ianuarie, mai exact 20 ianuarie, a inceput să cadă câte un fulg și a tot căzut până când s-au făcut troiene ca în povești. În toiul iernii cât mai iarnă, iubitul meu m-a cerut de la ai mei, așa cum se cer fetele. Nu cred că l-am mai văzut pe tata vreodată așa emoționat, repeta aceeași frază fără să realizeze și ținea sticla de vin la sub braț când trebuia să o deschidă de fapt.
A urmat apoi alergătura cu actele. Înotăm efectiv prin zăpada de pe trotuare și iubitul meu, încă, imi spunea că nici nu m-am măritat și uite prin ce casne trebuie să trec. Imi amintesc că la starea civilă, doamnele de acolo, 3 la număr, cam de vârsta bunicii mele, se întreceau în povești despre perioada în care s-au căsătorit ele, asta după ce ne-au intrebat ce ne-a venit să ne căsătorim pe așa o vreme. Ele ziceau că e săptămana oarbă și când te ia, nu mai scapi. Nu știau că el, viitorul soț, sau victimă, cum ar zice unii, urma să plece din țară curând și de asta ne grăbeam, altfel am fi făcut vara, când e canicula în toi, nu pe troiene. Dar, cum zice omul meu, nu puteam aștepta până în vara, pusesem gheara pe el și nu puteam să-l las să-mi scape.
Ziua căsătoriei a fost superbă. Am avut o rochie în care m-am simțit ca o prințesă și care acum, când realizez ce talie de viespe am pierdut, imi smulge lacrimi. A fost soare si călduț, deși era inca foarte iarnă. Am fost noi și ai noștri, a fost intim și discret.
Ne-am căsătorit de Dragobete nu pentru că așa am vrut ci pentru că așa s-a nimerit. Mai interesant este că eu visasem cu mulți ani in urma data de 24 încercuită in calendar, fără să mă gândesc că anunță ceva atât de important.
Au trecut 5 ani de atunci, ca gândul. Daca nu ar fi Eva mereu in ochii mei, atât de mare (curând face 4 ani), aș crede că am gresit numărătoarea.
Dar nu, iată-ne 5 ani mai tarziu, foarte departe de casă, cu două fete superbe și multumiți de ce am realizat. Am avut momente minunate, momente bune dar și momente mai putin bune, însă cred că despre asta este căsătoria. La bine și la greu, nu?
Mi-aș fi dorit totuși să avem 5 ani de căsătorie, 2 fete superbe dar eu să nu fiu cu 5 ani mai bătrână. Mai înțeleaptă da, dar nu mai bătrână
Mi-ar fi mai plăcut ca acest acasă al nostru, unde ne este bine, să nu fie atât de departe de locurile unde am crescut, de țara noastră.
Mi-ar fi plăcut ca fetele noastre să crească cu bunici, nu să ii vadă doar vara.
Dar sunt fericită că ne avem unii pe alții, că suntem sănătoși și putem număra mai departe anii de înțelepciune care vor venii.

De ce n-am mai scris?

Cred ca a trecut mai bine de juma’ de an de la ultimul meu articol. Nu am mai scris nimic in ultima vreme si nu pentru ca nu as fi avut nimic de spus, dimpotrivă. Au fost dați in care am scris dar nu am publicat. De ce? M-am gândit ca nu are niciun sens. Suntem atâția “scriitori” care mai de care mai talentați si mai sfătoși. Toate vedetele si-au facut blog unde sunt experte in câte ceva, in măști naturale pentru piele, in rețete vegane, in diete si sucuri de detoxifiere, in creștere copii etc. Toate mamele și-au facut blog si se întrec in sfaturi mai mult sau mai puțin avizate in ceea ce privește creșterea și educarea copiilor, proprii dar și ai altora. Alte mame sunt și scriitoare și psihologi, fără să aibă vreuna din calificări. Dar na, in România poți să fii orice îți dorești.
Nu, nu vă gândiți că vorbește frustrarea din mine. Sunt un psiholog care nu mai practică de mai bine de 4 ani, așa că nu-mi simt pâinea amenințată.
Așa că m-am gândit că ce rost ar mai avea să scriu. Până la urmă tot cam aceleași subiecte ating și eu, ca și celelalte mame, însă fără a avea pretenția că sunt vreo expertă în parenting. De asta chiar nu ducem lipsă. Câte mămici, atâtea experte, toate posesoare de bloguri cu rețete și sfaturi care mai de care.

Un alt motiv pentru care n-am mai scris a fost sarcina care m-a solicitat puțin, pe final, și apoi bebelușul care imi făcea din noapte zi, la început.
Acum lucrurile s-au mai așezat puțin și m-am întors la tastatură. Din plăcere, fără a avea pretenția că i-au lipsit cuiva textele mele.
De cand mă știu imi place să scriu iar in liceu a apărut pentru prima dată dorința de a scrie o carte. Pe atunci era ceva mare, acum toată lumea scrie cărți. Ce este mai trist acum, este că nu contează așa mult ceea ce spui, ci contează mai mult cine ești, cât de cunoscut ești. Cunosc oameni extraordinari, unii dintre ei psihologi, care chiar au ce spune dar nu sunt citiți pentru că nu ii cunoaște mulțimea, și cunosc oameni care nu spun nimic dar mulțimea ii aclamă doar pentru că sunt cunoscuți.
Una peste alta, să zicem că am revenit cu noutăți.

Căscat să fii, noroc să ai!

Cred ca printre lucrurile pe care le-am învățat destul de greu a fost ca daca sunt cascată, urmează sa suport consecințele. Sau cum zicea mama mea, dacă sunt proasta, imi mănâncă câinii din traista. Asa am învățat, cu greu, ca trebuie sa fiu mereu in alerta si sa nu am încredere in nimeni străin. Nu pot spune ca este ceva rau, dar sigur e ceva obositor. Sa fii mereu in gardă.

Ma gândeam zilele trecute că in țară asta nu prea se mai potrivește ce am învățat. Cu siguranța nu exista pădure fără uscături, dar inca nu am fost eu pățită.
Va spuneam intr-un post in trecut, cum ne-am găsit si recuperat noi poșete si pantofi uitați prin magazine. Ca deh, aici ne-am relaxat si suntem cam căscați acum.

Săptămana trecută am avut parte din nou de surprize. Am cumpărat niște croasante de la o patiserie din mall, apoi ne-am dus la un restaurant sa mâncam. Nimic interesant pana aici, numai ca in timp ce așteptam comanda la restaurant, m-a abordat doamna de la croasante care venise sa-mi aducă 5€, pe care ii uitasem acolo din restul primit. Asta nu doar pe noi ne-a șocat, cu si pe patronul pizzeriei, italian, care a recunoscut ca asa ceva nici el nu a mai vazut. Nu mai zic cum eram noi. Cum sa vina vânzătoarea dupa mine, intr-un restaurant, sa-mi aducă restul pe care cascata de mine a uitat sa-l ia?!?!
Incredibil, nu?

La finalul săptămânii am avut parte de inca o surpriza din aceeasi categorie. Am cumpărat niște produse si am uitat unul la casa. In timp ce instalam copilul in masina, in capul celălalt al parcării, casiera isi croia drum către noi, sa ne aducă produsul uitat. Nu, nu glumesc!
Cum sa vina casiera dupa tine in parcare sa aducă ce a uitat căscatul de soț, de data asta?

Cu asa tristete ma gândesc ca noi suntem șocați, impresionați de niște lucruri care sunt normale aici. Si asta pentru ca acasă la noi asa ceva nu se va întâmpla prea curand. Pentru ca din păcate degeaba Bucureștiul se schimbă in bine, vizual, calitatea oamenilor e din ce in ce mai îndoielnică.
Probabil fiica mea va creste precum o “cascată” pentru ca aici nu o așteaptă cineva la fiecare pas sa o păcălească, dar acasă ar fi o victimă sigură.
Noi doi nu suntem chiar niște căscați, avem exercitiu de acasă, însă uneori suntem neatenți, noroc ca trăim intr-o țară civilizată, altfel ne mâncau câinii din traistă, cum ziceau ai mei.